Stăteau în munţi, se ascundeau în cabane sau în pădure. Făceau singuri planuri de luptă şi organizau rezistenţa anticomunistă. Vânaţi sistematic, partizanii vrânceni au ajuns în mâinile Securităţii şi apoi prin puşcării. Unii au murit în detenţie, însă cei care au supravieţuit au poveşti cutremurătoare.

Gheorghe Popa (84 de ani) este unul din cei 78 de mocani din Nereju, arestaţi de Securitate în 1950. El a făcut parte din organizaţia „Vlad Ţepeş II" care a pus la cale Revoluţia anticomunistă atunci când s-a decretat naţionalizarea pădurilor.

A lucrat în armată, la Batalionul de Paraşutişti, Flotila 1 Bucureşti, la Departamentul Spionaj Sabotaj şi Terorism. În 1950 a fost cooptat de colonelul Victor Lupşa pentru a spiona angajaţii Securităţii din comuna sa.

Surprinzător, comuniştii îşi instalaseră sediul chiar în casa părinţilor lui. Cu toate acestea, l-au lăsat să stea în camera de la etaj, care era construită din lemn. „Am făcut o gaură în podeaua din lemn şi stăteam cu urechea să ascult ce vorbeau ei. Îi făceam lui Lupşa notiţe cu tot ce auzeam, iar el le băga în sticle pe care le îngropa în pământ. Am lucrat aşa doi ani fără să fim descoperiţi", ne explică bătrânul.

Telefoanele, „defectate" în noaptea răscoalei

În noaptea de 23 iulie 1950, când trebuia să înceapă răscoala, 400 de nerejeni s-au strâns în pădure în punctul Poiana Sării înarmaţi cu furci, topoare, dar şi cu arme automate rămase de la ruşi, din timpul războiului. Toţi aşteptau semnalul de la Primărie, prin telefon, întrucât se constituise o întreagă organizaţie împotriva comuniştilor, cu grupuri din toate comunele judeţului. Cineva a avut însă grijă ca telefoanele să nu funcţioneze.

„Am aşteptat ordinul de atac până pe la 3.00 dimineaţa. Am auzit apoi că nu funcţionează telefoanele, că nu se poate lua legătura cu

restul comunelor şi dimineaţă ne-am dispersat.