Dumnezeiasca minune petrecuta pe muntele Tabor are adânci semnificatii pentru crestinism, pentru omenirea întreaga si pentru fiecare dintre noi. Cele trei evanghelii sinoptice slavesc într-un glas stralucirea ca a soarelui a chipului Mântuitorului Iisus Hristos, avându-i alaturi pe profetii Vechiului Testament, Moise si Ilie. Discutau despre jertfa ce urma sa se petreaca, patimile si crucea, ca treptele Învierii. Norul ce-l cuprinsese cândva pe Moise pe Sinai revenise pe Tabor si vocea cereasca a Tatalui s-a auzit: "Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, în Care am binevoit; de Acesta sa ascultati! si auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamânt si s-au înspaimântat foarte." (Mt. 17,5-6). Semnificatia multipla a pogorârii Dumnezeierii Întreite pe pamânt nu a fost înteleasa nici de cei trei apostoli, Petru, Ioan si Iacob, chemati de Hristos pe Tabor, "înspaimântati foarte" de glasul puternic din înaltimi ce i-a trântit pe jos. Aceeasi teama cuprinsese cândva si poporul evreu la poalele Sinaiului când le-a fost data Legea Veche. I-au cerut atunci lui Moise sa primeasca doar el cuvintele Lui Dumnezeu, si nu ei, de frica ca "vor muri" la auzul tunetelui vocii ceresti. Pricina pentru care ceilalti ucenici nu au fost adusi pe Tabor era aceeasi ca pe Sinai, slabiciunea umana nu este pregatita de a vedea si nici a auzi maretia divina. Apoi "Iisus a venit le ei si, atingându-i, le-a zis: Ridicati-va si nu va temeti!". Departarea dintre Eden si pamânt se masoara cu distanta dintre om si Dumnezeu. Apropierea omului de Creator nu poate fi decât un lung si constant proces de curatire rabdatoare, bizuit pe nadejdea, credinta si iubirea în Tatal ce ne cheama si ne asteapta sa ne întoarcem pregatiti la El. Altminteri, prezenta Sa dumnezeiasca ce i-a coplesit pe apostoli, nu poate fi accesibila nici omului actual, prea fragil duhovniceste pentru a percepe si pricepe necuprinsul. L