UE este o uniune de state şi de cetăţeni. Nu este doar o organizaţie cu jocuri de sumă nulă în care se împart sfere de influenţă şi funcţii. Dacă ar fi fost doar aşa ceva, noi nu am fi fost aici.

N-ar trebui să ne îmbătăm cu apă rece şi un lucru trebuie să ne fie clar: am avut mare noroc, dar mare noroc am avut că am aderat în 2007 la Uniunea Europeană. Este şi meritul Administraţiei Constantinescu, care a convins că îndeplinim criteriile de la Copenhaga şi care a reuşit să demareze negocierile cu Uniunea Europeană într-un context european extrem de favorabil, plin de optimism şi de bucuria regăsirii de după căderea Zidului ruşinii. În perioada aceea nimic nu părea să-i stea în cale proiectului european. Acela a fost contextul. Decizia de a intra în UE a fost politică şi asta trebuie să recunoaştem.

A fost şansa noastră la modernizare. Singuri n-am fi găsit resursele să ieşim la lumină şi drept dovadă şi acum, după tot acest efort de aderare şi integrare, nu funcţionăm cum am fi dorit.

Ca ONG-ist cu preocupări în zona democratizării şi europenizării, intru destul de des în contact cu tineri ca mine, activişti pentru drepturile omului, ziarişti, tineri specialişti în guvernare din ţări precum Ucraina, Georgia, R. Moldova, Armenia, Azerbaidjan, ţări care nu au mai prins trenul european şi nici nu par să-l prindă în viitorul apropiat sau măcar mediu. Se simt excluşi, lăsaţi pe dinafară, marginali. Se simt lăsaţi la cheremul Rusiei şi al puterilor emergente din regiune. Iar regiunea despre care vorbim nu este prea depărtată de Uniune şi cu atât mai puţin de România.

Este o regiune căreia îi aparţinem cel puţin geografic, iar statele de aici s-au lăsat atrase în ultimii treizeci de ani în războaie sălbatice, dintre care ultimul acum trei ani. Are la zi patru conflicte îngheţate şi vreo cinci graniţe închise. Şi care este singurul lucru pe car