Mersul pe jos, vechi de când lumea, e practicat de o bună parte din populaţia planetei noastre. A fost comparat în ultimele secole cu folosirea unui abac pentru a face adunări şi scăderi, cu un zbor în spaţiu pe spinarea unui măgăruş, cu o scuză pentru a pierde timpul. Multe limbi ale lumii îl descriu în cele mai diferite moduri, după ritm, ţel, viteză, efortul depus, folosind la fel de mulţi termeni ca beduinii pentru nisip, eschimoşii pentru zăpadă şi albanezii pentru mustăţi.
Dar sunt şi oameni care îl folosesc ca parte a procesului de creaţie. Un reprezentant al acestora este Geoff Nicholson, autorul britanic al volumului "Arta pierdută a plimbării" cu subtitlul "Istoria, ştiinţa, filozofia şi literatura mersului pe jos". Autorul, extrem de prolific, susţine că îşi compune romanele în timpul plimbărilor, în natură sau în mediul urban. Cu o vastă experienţă de pieton, el rezolvă încurcăturile din conflict, caracterizarea personajelor, pregăteşte surprize pentru viitorii cititori. Îi place să se plimbe. Pe jos.
Nu este singurul care atacă acest subiect. Lumea ştiinţei s-a îmbogăţit de curând cu un nou domeniu, psihogeografia. Creatorul ei, Guy Debord, o defineşte ca fiind "studiul legilor precise şi al efectelor specifice ale mediului geografic, organizat sau nu, asupra trăirilor afective şi comportamentului persoanelor". Sună pretenţios, dar plimbarea e plimbare oriunde, în locul de parcare al unui mare magazin sau pe o faleză asaltată de valurile mării.
Cartea conţine tot felul de informaţii de negăsit altundeva. Poetul Wordsworth a parcurs (pe jos, evident) cam 300 de mii de kilometri. În limba norvegiană există 50 de cuvinte legate de mers. Peste 40% dintre pietonii accidentaţi de automobile erau în stare de ebrietate. În Hollywood există zone strict supravegheate de poliţiştii comunitari pentru a preveni o acţiune il