Chiar aşa: de ce? Pentru că teritoriul e inaccesibil cunoaşterii unui singur om. Şi de aceea există hărţile: nu doar ca să ne orientăm într-o parte anume a teritoriului, ci pentru a totaliza, într-o privire, teritoriul. Teritoriul cu pricina devine astfel peisaj de semne, ordine pusă în perspectivă, cunoaştere devenită pretext pentru contemplare. Tragism, simplitate şi realism N-am făcut decît să schiţez o interpretare. Dar trebuie să recunosc: Michel Houellebecq nu e un scriitor modern, şi poate e de-ajuns să spun asta pentru ca cei care resping tot ceea ce nu e modern să nu se apropie vreodată de el. În două rînduri, în jurnalele sale, Livius Ciocårlie mă judecă, fără să mă numească, pentru preţuirea pe care i-o port celui mai cunoscut şi important scriitor francez al zilelor noastre. E drept că, în poezie, francezul e slab. În proză, e uneori enervant, alteori plicticos, alteori frizează kitschul. Are cel puţin un roman,Platforma, destul de prost. Rămîne totuşi interesant cum de a fost descoperit Michel Houellebecq de un specialist în suprarealism, criticul Maurice Nadeau, care l-a lansat în prima ligă a lumii literare în 1994. Extinderea domeniului lupteieste Greaţa anilor ’90. Cînd ştii că existenţialismul a fost curentul cultural francez (literar şi filozofic) cel mai puternic al secolului al XX-lea, nu-i puţin lucru. Ca şi Greaţa, romanul lui Houellebecq din 1994 se citeşte greu, dar nu pentru că n-ar fi fost scris foarte lizibil. E impregnat de narcisism. E tezist prin atmosferă mai degrabă, ca şi prin titlu. Extinderea domeniului luptei e romanul existenţialist al sfîrşitului de secol al XX-lea. Aşa s-a lansat Michel Houellebecq pe scena literaturii franceze contemporane. Pe fundalul romanului poststructuralist promovat de editurile Minuit şi Séuil, al scriiturii profunde şi conservatoare a unor Pierre Michon, Pierre Bergounioux sau Pascal Quignard, al