În urmă cu 70 de ani, gălăţeanul Mihai Dionisie, pe atunci adolescent, a fost aruncat în temniţele comuniste în care, timp de un deceniu, a îndurat bătăi, foame şi frica de moarte. Chiar şi în ziua în care a fost eliberarat.

În 1949, Mihai Dionisie era elev. Martor al silniciilor şi violenţei cu care securiştii şi activiştii de partid le-au luat părinţilor săi mijloacele de subzistenţă în numele cooperativizării, a început să-i urască pe comunişti.

Şi-a văzut familia şi vecinii rămânând săraci după ce pământurile, acareturile şi animalele au fost duse la CAP.

Toate acestea au transformat într-un răzvrătit, elevul în vârstă de doar 15 ani.

„Pe-atunci, devenise obligatorie învaţarea limbii ruse. La şcoală, ni se spunea că Uniunea Sovietică este «sora mai mare a ţării noastre». N-am acceptat asta nicio secundă", îşi aminteşte fostul deţinut politic care, în 1952, a fost arestat împreună cu alţi nouă colegi elevi de seama lui.

„M-au declarat duşman al poporului şi m-au acuzat că am sentimente duşmănoase faţă de regimul comunist", afirmă Mihai Dionisie.

În momentul arestării, era un copil, avea doar 17 ani. Din beciurile Securităţii, unde a fost chinuit vreme de nouă luni, a ajuns la Peniteciarul Galaţi, încăpând pe mâinile monstrului torţionar Petrache Goiciu.

Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la opt ani de închisoare pentru convingerile sale anticomuniste.

„Eram izolaţi, fiecare în câte o celulă, şi nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereţi. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, rememorează Mihai Dionisie traumatizantele momente ale tinereţii sale petrecute în temniţele comuniste.

Fostul deţinut politic a mai spus că una dintre metodele cele mai dure de tortură era băta