Ceea ce se întâmplă acum într-un elan heirupistic care nu mai ţine în nici un fel cont de logică şi realitate poate să constituie premisele unei viitoare catastrofe.

După luni de pertractări şi negocieri, Guvernul a supus Parlamentului un proiect generos de majorare a salariilor din învăţământ. Cu această majorare salarizarea va înghiţi aproape 80% din bugetul pe anul viitor al învăţământului. Urmaşul lui Adomniţei va fi probabil crucificat în momentul în care se va trezi că nu are bani să repare şcolile, să achiziţioneze calculatoare şi să facă, în general, mecanismul educaţiei să funcţioneze.

De ce a făcut Guvernul pasul ăsta nechibzuit? Din două motive. Primul - Tăriceanu şi ai săi speră, în fundul sufletului, să rămână la guvernare, şi pentru asta au nevoie de voturile dascălilor şi ale familiilor lor. Al doilea: dacă nu vor reuşi să rămână (şi probabil că nu vor reuşi), puţin le pasă cum se vor descurca cei care vor veni după ei. Ei vor rămâne în ochii profesorilor ca cei care au încercat să facă ceva pentru această categorie defavorizată. După mărirea pensiilor, şi cu două luni în avans, această măsură va cântări extrem de greu în coeficientul inflaţiei de anul viitor, condiţie în care nici pensionarii şi nici dascălii nu vor simţi prea tare cât de mult le-a fost uşurat traiul zilnic. Cum până la debutul campaniei electorale mai este o lună, ne putem aştepta la un veritabil tsunami al revendicărilor salariale, dinspre toate categoriile sociale şi profesionale, pe principiul „de ce lor da şi nouă nu?”. Este o întrebare justificată şi mă întreb deja cum ar putea justifica Tăriceanu eventualele refuzuri - pentru că îmi închipui că nu vor putea fi susţinute fără a întâmpina consecinţe dintre cele mai grave.

Tot acest proces care ameninţă să îngroape definitiv relativa creştere economică din ultimul an se datorează, în cea mai mare măsură, evaluări