Din frazeologia goală a regimului Ceauşescu nu face parte şi sintagma „ţară în curs de dezvoltare“. În cele cinci decenii de comunism românesc, au murit mulţi oameni nevinovaţi, dar s-a dezvoltat, pe de altă parte, un sistem de învăţămînt de stat, cu precădere tehnic, la care nimeni nu mai poate visa astăzi în România. Dacă România a depăşit stadiul de „ţară în curs de dezvoltare“, asta se datorează ultimilor aproximativ 150 de ani de învăţămînt, iar meritul anilor de comunism nu este cu nimic mai prejos, în materie de formare tehnică, ştiinţifică şi de cultură generală, faţă de cel al perioadei interbelice. Regretabilă şi decisiv manipulatoare în unele cazuri, ideologizarea învăţămîntului românesc din comunism n-a însemnat niciodată deculturare, indiferenţă faţă de educaţie. Abia acum, cînd nu-l mai avem, ştim ce înseamnă un sistem de învăţămînt performant. Diferenţa esenţială dintre o astfel de ţară în curs de dezvoltare şi una de tip „clasic“, african, constă decisiv în gradul de educaţie a societăţii. Vin cu un exemplu la zi.

Marocul este, pentru un european, o ţară săracă. ţi nu e decît una dintre ţările cele mai bogate ale Africii; cea mai nordică, cea mai occidentală, una dintre cele mai urbanizate, cu o reţea de autostrăzi de care România e departe. Marocul nu e cea mai civilizată ţară din Africa, pentru că în Africa există statul numit Africa de Sud. Africa de Sud nu mai e însă de mult o ţară propriu-zis africană, ci o colonie olandezo-britanică din care populaţia băştinaşă n-a fost exterminată, dar e exclusă şi ţinută în carantină. Regatul Maroc ţine însă de Africa, la limita de sus a ceea ce înseamnă „ţară africană“. Berberii şi arabii sînt locuitorii Marocului, limbile vorbite sînt mai multe, iar o limbă occidentală, franceza, e cvasioficială. Mulţi o vorbesc, prost, dar puţini o scriu. Marocul e un stat suveran, pe hîrtie. Are o popul