"Ce plictiseala! " isi spuse Ivan Mihailovici Saproskinov.
Statea la biroul lui cu ferestre ce dadeau in Piata si, ca de obicei, privea fara nici un gand cupola aurita a bisericii Vasili Blajenii. Usor mahmur, bineinteles, isi numara inca o data rublele din buzunar si zilele pana la salariu. Transforma rublele in copeici, copeicile le aseza in fisicuri, fisicurile le convertea in paharute de votca. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multa parcimonie pe tot programul sau de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua in calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atat: ziua de munca de opt ore – si ofta din greu. "Cum, dumnezeule, sa te descurci cu un paharut la o ora si jumatate?" Asta ar mai merge cand bei de placere, mesteci castraveciori, stai singur la o masuta din coltul bodegii si privesti cu nesat mujicii care nu stiu cine esti tu si de ce ii privesti cu atata drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi incet, cu inghitituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum sa faci asta in timpul orelor de serviciu? La slujba, timpul trece incet, incet de tot, si nu-l poti sorbi cu inghitituri mici, mici de tot, ca pe votca. Cu cat trece mai greu, cu atat devine mai dens, mai gros ca fumul de mahoarca intr-o camera niciodata aerisita.
Pentru Ivan Mihailovici Saproskinov, timpul, atunci cand se afla la serviciu, este vascos ca o plasma ce se intinde in tot biroul, prin care trebuie sa-ti croiesti drum. Nu e o mare greutate sa tai smogul ala mergand pana la fereastra, intorcandu-te pe alt drum ocolitor, prin fata fisierelor, la birou. Nu e greu, dar e sacaitor, neplacut, simti cum ceva ti se impotriveste si uneori chiar ti se lipeste de haine, de fata - mai ales cand esti proaspat ras - si de maini. Cand ajunge inapoi la masa, la scaunul sau, trebuie sa scuture bine degetele, de parca nu
