O icoană pe hîrtie și o copie ca de imprimantă color după Gioconda, într-un cabinet medical dintr-un spital vasluian. Cadrul e lung, doctorul vorbește mult, nici nu contează ce spune, spectatorii germani rîd, ce să facă și ei. În scenele cu medici și spitale, telefonul mobil joacă un rol important – doctorii au discuții personale, care par mai importante decît pacientul în sine. Cu toții știm că în spitalele occidentale nu se vorbește la mobil… Polițistul își aprinde o țigară în mașina de serviciu. Fumatul e semnul clar al înapoierii societale – o sugerează și Silvia Blanco, în ultimul articol din El País dedicat alegerilor din România („restaurantele românești, în care încă se fumează“…). Spectatorii rîd din nou. Noroiul aruncat de o altă mașină lovește violent parbrizul. Ăsta e finalul. După dealuri – care a deschis festivalul de film românesc organizat de ICR Berlin într-un cinematograf de pe Unter den Linden – e o peliculă despre iubire. Dar întrebările din public, la care aveau să răspundă Cosmina Stratan și Cristina Flutur (iar ele știu că trebuie să aibă umor, să nu riposteze, dar să reziste; și rezistă), nu sînt despre asta, sînt despre odioasa și îna­poiata Biserică Ortodoxă și despre în ce măsură filmul e un portret al societății românești. Fiindcă toate acele momente cu tușe îngroșate, fără legătură cu substanța filmului, vulgaritatea sau bigotismul medicilor, dobitocenia polițiștilor, apăsatul și prea puțin contextualizatul misticism al vizitatorilor mănăstirii, toate sînt pentru străini. Sînt două filme în După dealuri, cel adevărat, al încercării de salvare prin iubire, și cel de grădină zoologică, maimuțicile care se scălîmbăie ca să placă vizitatorilor, crezînd că ei asta așteaptă. Numai că vizitatorii nu știu că ele se scălîmbăie, cred că așa sînt ele – de fapt, cine știe, probabil ar găsi maimuțicile interesante și așa cum sînt ele, ne scălîmb