Cum e posibilă creativitatea teologică (creştină), cum e posibilă, mai cu seamă o teologie care să asume creator provocările modernităţii? - e întrebarea cu care se încheie articolul alăturat al dlui R. Lazu. O problemă - esenţială pentru creştinismul contemporan - e formulată aici în termeni de "teologie" şi "dogmă" pentru că interogaţia aparţine, în acest caz, unei instituţii ecleziale şi disciplinei care o reprezintă. Problema s-ar putea însă lărgi, în mod legitim cred, dacă ne-am întreba care ar fi provocările modernităţii la care ar avea de meditat şi de reacţionat o gîndire creştină, nu neapărat determinată de contururile stricte ale specialităţii. Aş adăuga la provocările prezentate de articol încă una, pe care am menţionat-o şi în alte rînduri. "Globalizarea" despre care se vorbeşte atît de mult ne pune faţă în faţă - în mod concret - cu diferenţa religioasă, cu prezenţa foarte apropiată a altor tradiţii spirituale. Diversitatea religioasă nu mai poate fi tratată ca un fenomen marginal, îndepărtat, ori ca subiect de studiu pur teoretic: ea face parte din lumea în care trăim. Sincretismele, reţetele personale ce combină după plac ingrediente religioase eterogene reprezintă valorificările minore, facile (şi deviate) ale acestei situaţii. Atenţia Bisericii catolice pentru celelalte ramuri creştine ori pentru un ecumenism încă şi mai vast constituie politică eclezială adecvată acestei stări de fapt; e expresia, devenită program, a fraternităţii spirituale. Însă, dincolo de ea, "globalizarea" şi diversitatea religioasă interpelează creştinismul în universalitatea, în catolicitatea sa: nu ca manifestare faţă de un celălalt; ci ca dimensiune şi problematică internă, proprie. "Creştinismul", spunea Simone Weil în Attente de Dieu (1942), "îmi apare catolic de drept, iar nu de fapt. Atîtea lucruri rămîn în afara lui: toată imensa întindere a secolelor trecute cu