La 50 ani, Publius Ovidius Naso era în culmea gloriei, bucurându-se de traiul privilegiat al unui nobil roman care locuia lângă Capitoliu. O intrigă de la curtea imperială îi spulberă însă statutul de favorit al soartei.
Publius Ovidius Naso, faimosul poet al Romei, poate fi considerat primul VIP al Tomisului. Născut într-o familie de nobili din Sulmona, la 20 martie în anul 43 î.HR., Ovidius a renunţat la cariera de magistrat care era pe placul părinţilor şi a început să scrie. Poemele lui de dragoste l-au adus repede în graţiile imperiale.
La 50 ani de viaţă, Ovidius se afla pe culmile gloriei şi soarta părea că-i surâde din plin. Pe plan sentimental îşi găsise împlinirea de când o cunoscuse pe Fabia, cea de-a treia soţie, care l-a făcut să uite amorurile frivole prin care trecuse. Alături de Fabia şi de fiica lor Perilla, Ovidius trăia o viaţă privilegiată în vila sa de lângă Capitoliu. Poetul era fericit şi pentru că abia terminase „Metamorfozele“, operă pe care o considera apogeul carierei sale. Poemul încununa şirul scrierilor început cu „Iubire“, „Remediul dragostei“, „Ars amandi“, „Heroidele“ şi „Fastele“.
Influenţa, faima şi statutul său nu l-au ajutat însă cu nimic. În anul 8 î.HR, pe când poetul se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus semnează edictul de exilare a lui Ovidius. Conducătorul se dovedeşte totuşi de două ori generos: o dată pentru că îi cruţă viaţa şi încă o dată pentru că nu îi confiscă averea.
Deznădăjduit, Ovidius vrea să-şi distrugă opera, dar prietenii şi familia îi salvează manuscrisele. Este îmbarcat pe o corabie şi părăseşte Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman, la Pontul Euxin. Nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Geţii cei sălbatici l-au adoptat în cele din urmă pe nobilul poet roman, deşi sufletul lui a plâns neîncetat după Cetatea eternă. Surghiunul pe aceste meleaguri îl inspiră s