Trăim într-un loc în care nimeni nu a greşit, unde fiecare a călcat apăsat pe calea adevărului şi a justeţii, de la care a fost deturnat doar episodic şi atunci din motive care ţin de destin.
Aceste motive, fireşte, nu se explică în public, zona rezervată în exclusivitate spălării de rufe murdare.
Când aţi auzit pe cineva ultima oară cerându-şi scuze în România, între patru ochi sau pentru milioane de urechi? Aici, o greşeală recunoscută nu este pe jumătate iertată, ci devine, pentru cel în cauză, o pecete care i-ar afecta iremediabil imaginea şi vanitatea. Iertăciunile au existat doar în emisiuni TV, ca pretext. Veneau acolo oameni care recunoşteau spăşiţi bătăi surori cu moartea administrate consoartelor numai pentru că asta le dădea posibilitatea repetării procedeului.
În rest, se manifestă o autovictimizare ţanţoşă. Un cunoscut scriitor a fost prins cu mâţa în sacul Securităţii şi, chiar în acest cotidian, a precizat că nu oferă „o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare". Foarte bine. A uitat însă şi necesarele cuvinte „Am greşit. Îmi pare rău". A spus vreodată Ion Iliescu: „Regret mineriadele"? Nu, ba chiar, acum vreo doi ani, a declarat din nou că a procedat bine. Nicio lacrimă, nicio tresărire. Mergem înainte. Fiecare pas pe care această ţară îl face se petrece prin strivirea altuia şi acesta e unul dintre motivele pentru care defilăm demn, pe loc. Generaţiile de dinainte nu şi-au cerut scuze pentru că, asemenea unui lichid pus într-un vas, au luat, cu câteva excepţii, forma comunismului, noi nu ni le cerem pentru că îi sortim să trăiască din pensii mizere.
Conştientizarea greşelii şi cererea de scuze, semne ale responsabilităţii, lipsesc mereu la apel. Chiar şi în „Tatăl nostru" e vorba de: 1. Dumnezeu, care ne iartă păcatele şi ar trebui să se abţină în a ne ispiti, şi 2. de „greşiţii noştri" pe care, se presupune di
