Dacă tăiem în două pe lung jucătorii de tenis şi păstrăm doar jumătatea de rever, lovit cu o singură mână, nr. 1 mondial este elveţian, dar nu e Federer.

De pe vremea când îl vedeam ca pe o ciudăţenie eficientă la sud-africanul Frew McMillan, reverul cu două mâini nu prea mi-a plăcut. Mişcarea e mai simplă, poţi să loveşti mai tare, dar se pierde acolada de pictură pe aer a celei mai complicate şi frumoase lovituri din tenis. Reverul liftat cu o mână are cea mai puţină mecanică naturală prin comparaţie cu toate celelalte lovituri. Am văzut jucători destul de eficienţi cu un forehand şi un backhand two hands cât se poate de aproximative, pentru că aruncă totuşi mingea undeva în teren şi aleargă bine. Reverul cu o mână, în schimb, dacă nu îl ştii perfect, trimiţi mingea regulat ori în gard, ori în burta fileului.

Stan Wawrinka nu numai că îl ştie, îl are. Pe lângă eleganţa gen Federer, Wawrinka loveşte mai tare şi greşeşte mai puţin. Schimbă cu o uşurinţă de necrezut reverul cros cu reverul lung de linie. E capabil să returneze mingi în şir unui adversar care loveşte cu dreapta inversă pe reverul lui chiar dacă acesta, Del Potro sau Tsonga, să zicem, are un forehand ghioagă.

La acurateţe, frumuseţe şi curaj, Stan a câştigat meciul cât o finală istorică de Grand Slam în faţa numărului 1 mondial, Novak Djokovici. Sârbul a fost mai rezistent, pe Wawrinka l-au lăsat picioarele după mai bine de 5 ore de joc. Dar el a fost mereu cel care a atacat, a variat jocul, a încercat şi a reuşit lovituri excepţionale. „Caracatiţa” Nole a fost nevoită să se întindă pe tot terenul ca să agaţe mingile tăioase ale elveţianului.

Ca un făcut, mingea de meci câştigătoare a lui Djokovici, după un rally de 20 de schimburi pe muchie de cuţit, a fost un rever, passing shot în cros, cu Nole întins la limită în şpagat, ghidonând mingea aproape numai din încheieturile