În urmă cu câţiva ani, Ion Caramitru a semnat, la Opera Naţională Bucureşti, noua montare cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, asemănătoare sau nu celei puse în scenă anterior la Belfast, dar cu siguranţă foarte bine primită de melomani şi chiar de comentatori. Decorurile imaginate de Maria Miu şi costumele schiţate de Viorica Petrovici au adus ceva din atmosfera specifică Rusiei din veacul XIX, dar într-o tratare modernă mai ales prin mişcarea faţadelor sau coloanelor de clădiri şi schimbarea elementelor de recuzită chiar şi în timpul derulării acţiunii, asigurând astfel fluenţa în succesiunea tablourilor. După o perioadă în care producţia a fost împrumutată Operei din Sofia, la sfârşit de noiembrie a revenit la Bucureşti, prezentată, în maniera ciudată a actualei stagiuni, în două seri consecutiv, cu distribuţii doar parţial diferite, fără noutăţi în rolurile principale, doar cu debuturi în personajele de plan secund. Asistând la primul spectacol, am avut senzaţia că pe scenă totul se derula corect, conştiincios, dar cu o oboseală sau, eventual, o lipsă de strălucire determinată probabil de starea de spirit a celor implicaţi. Partitura era parcursă cu o anume lentoare interioară, deşi au fost momente în care se simţea dorinţa de implicare reală a celor cu adevărat profesionişti. Privit însă în ansamblu, totul a trenat, departe de vibraţia romantică a muzicii ceaikovskiene. Orchestra, în general, a sunat omogen şi nuanţat, dar fără a avea acel suflu al frazelor generoase, al trăirilor intense. Poate şi pentru că Iurie Florea a dirijat cu o gestică precisă şi… atât, rezolvând uşoarele dezechilibre în relaţia cu soliştii, susţinând evoluţia corului (maestru de cor Stelian Olariu), impecabil şi de această dată, aducând un plus de farmec şi de viaţă în desfăşurarea altfel ternă a reprezentaţiei. Baletul a avut scurte secvenţe agreabile, relaţiile între personaje s-a