Am scris în mai multe rînduri despre poezia prolificului Mihail Gălăţanu, cu aprecierea cuvenită pentru talentul genuin al autorului „nouăzecist“, dar şi cu rezerve şi obiecţii, tot mai multe de la o carte la alta. Poetul nu s-a supărat şi nici nu s-a făcut livid fiindcă n-a fost „înţeles“ (simpto­mul artistului mai presus de orice critică, totuşi extrem de atent la receptarea operei sale). Gălăţanu a continuat să-mi trimită cărţile lui, într-o normalitate, aş spune, necesară a vieţii noastre literare. Cea mai nouă, Douăsprezece cîntece înaintea naşterii, încheie un ciclu şi „închide“ o trilogie (a „naşterii“, precizează autorul) iniţializată prin Burta înstelată (2004) şi continuată prin Poeme amniotice (2007). În interval, Mihail Gălăţanu a mai publicat şi Inima de diamant (2006), cu versuri de o inegalitate frapantă, şi România aproximativă (2011), probabil cel mai slab volum al său: ambele diferite ca abordare şi în afara acestui proiect „amniotic“ cu ambiţia de a da o replică unei cărţi precum 11 elegii. Există cîteva trimiteri transparente la poeme stănesciene, şi nu doar la cele din volumul de vîrf al ploieşteanului metafizic şi abstract. Una este înProlog: „Ce femeie! Cu părul ei lung ar putea să şteargă toate lacrimile mele de copil, viitoare. Toate păcatele. Şi ochii ei ar putea să fie ochii mei. Şi, în părul ei, ai putea să ascunzi, negru, un soare“; alta, la finalul celui de-Al optulea cîntec înaintea naş­terii: „Mă năşteam/ gata să scriu/ istoria lumii/ de la început“; în fine, o a treia cu tipul de modificare ludic-infantilă a cuvintelor pentru a le scoate din uzul lor „conformist“: „Orice ispită îşi caută un ispit“. Dincolo însă de aceste semne făcute cititorului cu ochiul, proiectul cărţii lui Gălăţanu este să convertească plastic elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, printr-o contribuţie poetică proprie, nu îndatorată modelului, ci creat