Luptătorul / The Wrestler (SUA, 2008), de Darren Aronosfsky. Pe la începutul anilor ’80, Mickey Rourke părea să aibă mai multe lucruri interesante în el decît orice alt actor american tînăr. Avea un dar special de a crea o atmosferă intimă între el şi partenerii lui de pe ecran " şi, implicit, între el şi spectatori. Atunci cînd îi asculta pe ceilalţi actori, chiar îi asculta: fie ei bărbaţi sau femei, părea complet concentrat asupra lor " aproape că-i mîngîia cu atenţia lui. Avea un fel de machism feminizat " nu efeminat, ci înspicat cu delicateţuri pisiceşti: ştia să toarcă, iar zîmbetul lui era în acelaşi timp şmecheros şi autentic-dulce. Combinaţia asta de furios şi flirteur amintea de Brando, dar nu s-ar fi putut spune că luase de la acesta vreun manierism anume: sursele furiei şi blîndeţii lui erau la fel de misterios-personale cum erau la Brando, iar măsurile erau diferite (la Brando predomina furia, iar blîndeţea era adesea un rafinament al cruzimii, pe cînd la Rourke părea să predomine blîndeţea, care era pură). Pe scurt, părea cel mai autentic urmaş al lui Brando tocmai pentru că era autentic. Dar mai avea ceva în comun cu el: un dispreţ crescînd şi tot mai voluptuos, vizînd la grămadă Hollywood-ul, presa, publicul, ulterior însăşi profesia de actor şi orice idee de viaţă echilibrată. Aşa se face că, în timp ce alţii făceau carieră cu doar o mică parte din ce avea el (vezi Bruce Willis " cu un zîmbet asemănător), propria lui carieră s-a pierdut într-un vălmăşag de declaraţii mitocăneşti, filme proaste făcute în bătaie de joc şi proiecte personale sonate. S-a lăsat de actorie şi s-a apucat de box. Apoi s-a întors. Şi, în noul film al lui Darren Aronofsky, Luptătorul, el e de-a dreptul luminos în rolul unui luptător de catch îmbătrînit " Randy Robinson.

Nu mai e un prinţişor. E un pachet de muşchi hărtăniţi; o parte din muşchii ăştia i-a pus pe el