La aproape 20 de ani de la căderea comunismului în Europa de Est, sechelele lui handicapante pentru conştiinţa individuală şi colectivă încă nu au fost resorbite în totalitate, urmările lui traumatice pentru gîndirea noastră socială, politică, culturală nu au fost încă suficient dezbătute, analizate, înţelese. Urgenţele supravieţuirii zilnice şi ale integrării europene şi mondiale ne împiedică să dezvoltăm o viziune mai profundă, mai înaltă, mai generală. Există un fel de frică difuză de a aborda teme sensibile, "periculoase", care ar provoca inevitabil neînţelegeri şi ar polariza opinia publică. Gîndirea de stînga nu are un blazon onorabil în România, ea a fost puţin dezvoltată şi acceptată cultural înainte de 1945, a fost hidos deformată sub comunism, e prea inconfortabilă în prezentul imediat datorită spectrelor rele ale trecutului imediat. Prea puţini intelectuali români au avut şi au o bună cunoaştere a marxismului istoric, a gîndirii social-democrate de ieri şi de azi. Publicul larg e depolitizat şi confundă încă perspectiva politică de stînga, care de două sute de ani a modelat activ mentalul european alături sau în concurenţă cu gîndirea liberală de dreapta, îl confundă cu comunismul practic, aplicat, "încarnat", aşa cum a fost el trăit, suferit, îndurat în această parte a Europei. Comunismul e cadavrul din dulap, e bomba neexplodată, e moştenirea ruşinoasă şi inconturnabilă ca un viol a conştientului şi inconştientului nostru, mereu în contratimp, mereu retardate. Postcomunismul e boala lungă a acestei lipse de conştientizare lucidă, matură. Poate el deveni, prin asumare raţională, o formă de convalescenţă lungă, dar salutară? Pentru a problematiza în jurul acestor dileme urgente, m-am gîndit să invit la Institutul Cultural Român din Paris echipa din jurul revistei IDEA (artă + societate) de la Cluj, la o dezbatere cu cîţiva filosofi francezi preocupaţi