La jumătatea drumului celor douăzeci de ani pe care Silviu Brucan îi credea necesari pentru ca românii să înveţe democraţia, sîntem încă buimaci în urma unui sistem în care aşteptam totul de la un singur om. Instituţiile şi mecanismele democratice, deşi încep să fie tot mai mult cunoscute, rămîn ascunse în spatele persoanelor care ocupă momentan posturile din vîrful sistemului. Departe de a-şi dori instituţii care să funcţioneze bine, românul obişnuit să-l înjure sau să-l aclame forţat pe Ceauşescu speră, aşteaptă, se deziluzionează şi înjură raportat strict la persoana celor din conducere. Discursul public este dominat de ideea că oamenii sînt de vină, că nu merge nimic bine nu din cauza unor mecanisme de conducere inepte care se perpetuează, ci din cauza oamenilor care merg cu girofaruri în maşini scumpe, au salarii mari etc. Bineînţeles că aleşii nu fac mai nimic pentru a schimba această imagine. Dacă cetăţenii nu s-ar mai raporta la ei ca la persoane care au puterea de a le schimba radical şi imediat viaţa, atunci un simplu deputat ar mai putea fi primit prin circumscripţie ca un trimis al zeilor celor mari de la Bucureşti? Personalizarea politicii este satisfăcătoare în ambele sensuri, politicienii se simt cu adevărat puternici după modelul prim-secretarului de partid care tăia şi spînzura în "judeţul său", iar cetăţeanul are un referent vizibil, nu şi palpabil, la care este foarte uşor să te raportezi prin aşteptări şi deziluzii. În aceste condiţii este foarte dificil să-ţi convingi electoratul că tu, ca preşedinte al României, nu ai puterea de a le da pensii mai mari şi butelii, oricît de bine intenţionat ai fi şi oricît de constituţional ai acţiona. De altfel, aceasta va fi pentru actualul preşedinte cea mai mare dificultate. Tot prin aceste mecanisme de gîndire se explică şi procentul mare de încredere acumulat de Victor Ciorbea imediat după ce a fost