Două sînt locurile din România în care Silviu Purcărete a lucrat prolific, iar atmosfera şi succesul adiacent l-au determinat să revină: Craiova, în anii directoratului lui Emil Boroghină, cînd s-a făcut remarcat şi pe plan internaţional, cu Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele, Titus Andronicus, Phaedra etc., şi Sibiu, unde recent a semnat cea de-a şaptea montare, după însemnatele Pilafuri şi parfum de măgar, Cumnata lui Pantagruel, Aşteptîndu-l pe Godot, Faust, Lulu şi Metamorfoze. Acum s-a orientat spre un clasic autohton, I.L. Caragiale şi comedia sa, D’ale carnavalului, regizorul preferînd declarat textele şi autorii consacraţi. Opţiune deloc surprinzătoare la un artist fascinat de atmosfera bîlciului, de simplitatea şi directeţea serbărilor populare, de misterul, agitaţia şi energia carnavalurilor. Pentru Noaptea Walpurgiei din Faust, de exemplu, s-a inspirat din bîlciul de la Bolintin. În Gianni Scchichi, a insistat asupra carnavalului funest, în timp ce în Cumnata lui Pantagruel transpărea hedonismul satisfacerii nevoilor primare, a celor ce ne perpetuează specia, voluptatea mîncatului şi a băutului. Cu D’ale carnavalului, vizitează artistic lumea comică a încurcăturilor cauzate de mască, a personajelor clovneşti ce se definesc prin restanţa dintre aparenţă şi esenţă. Dispunînd de un material dramaturgic atît de generos, Purcărete s-a instalat confortabil în socotelile textului, citindu-l scenic cu fidelitate. Nu a comprimat, nu a inversat acte ori tablouri, nu a adăugat ori eliminat nici măcar un cuvinţel, punînd în scenă piesa aşa cum o ştim. Ori cum credeam că o ştim, pentru că respectul faţă de dramaturg nu înseamnă niciodată la Purcărete o cuminţenie amputată de creativitate. Cu renumitele sale intuiţie, spirit inovativ şi spontaneitate, regizorul a orientat imaginaţia echipei spre o lectură ludică, îndemnîndu-i să se joace, să-şi dezlănţuie fantezia