"Felul de a gândi spune mai mult decât ceea ce spui... Fondul nu are nici o importanţă... esenţială" (II, 275), afirmă unul din participanţii la dialogul intitulat L'idée fixe. Celălalt îi răspunde: "E o teorie a poeziei..."
Deci, poezia are numai formă, nu şi sens sau, oricum, n-are decât un sens inesenţial. Valéry urcă dincolo de cuvinte. Afirmă că pe om îl cunoşti văzându-l cum vorbeşte, înregistrând timbrul şi inflexiunile vocii. Încă mai provocător, se întoarce şi spre idei: "Filosofia e o chestiune de formă" (II, 274), spune el. (Ceea ce îmi reaminteşte că Noica, singura dată când l-am ascultat, ne-a spus că în filosofie primordial e tonul).
Las la o parte provocarea: filosofia n-ar avea decât formă. Spun invers: tonul însuşi are sens. Timbrul şi inflexiunile vocii dau de înţeles câtă bună creştere are omul, lasă să ghiceşti cam cât e de cultivat. Intensitatea vocii, gesturile spun, şi ele, cât e de civilizat. Reţin, aşadar, importanţa primordială a formei, dar n-o desprind de sens. Iau un tablou de Mondrian, făcut din linii drepte. Aflu ceva despre forma mentis. Va să zică, obţin acest sens: care e forma minţii lui. Mai aflu şi ceva de ordin istoric despre stadiul dialecticii formei picturale la care s-a ajuns prin Mondrian. Prin urmare, menţin: cum nu poate fi sens fără formă, nici formă fără sens nu poate fi. Este, de altfel, un principiu - revoluţionar, în epocă - al chiar poeticii lui Valéry şi este ceea ce reiese din afirmaţia lui că îl cunoşti pe om văzându-l cum vorbeşte, ascultându-i tonul. Atunci, cu cine mă cert? Păi, nu mă cert cu nimeni. Scriu şi eu aşa.
*
* *
"Flaubert era convins că nu există decât o singură formă pentru o idee, că trebuie s-o găseşti şi s-o construieşti, că trebuie să trudeşti până ajungi acolo. Această frumoasă doctrină n-are, din păcate, nici un sens. Dar nu e rău s-o urmezi" (I,
