În lumea literară din Finlanda, Sofi Oksanen oferă unul dintre cele mai puternice repere ale zilei: este prozatoare, dramaturgă, activistă şi deţinătoarea unor premii literare europene cu care puţini se pot lăuda: The Nordic Council Literature Award (2010), Prix Femina Etranger (2010), A Barnes & Noble Summer 2010 Discover Title (2010), The European Book Prize (2010), Prix du Roman FNAC (2010). Romanul ei, Purificare, o adevărată coborîre în infernul trăit de cîteva femei din generaţii şi medii diferite (Estonia rurală în curs de sovietizare şi fosta Federaţie Rusă în anii ’90), a fost tradus deja în 43 de ţări şi a stat în centrul discuţiilor la care autoarea a participat săptămîna trecută, în Bucureşti. Venirea ei în România a făcut posibil şi interviul de mai jos.

Scrii şi teatru, şi literatură. Care dintre aceste două forme îţi oferă pîrghii mai eficiente pentru a modifica percepţia asupra unor lucruri pe care le consideri esenţiale? Temele pe care le abordezi nu sînt deloc uşoare. Teatrul are problema (sau avantajul) că implică jocul actoricesc şi lucrul ăsta îţi impune anumite restricţii, într-un fel. Cînd scrii un roman nu trebuie să te gîndeşti ce e posibil sau nu pentru un actor. Şi, ca autor, nu trebuie să te gîndeşti la producţie, la buget. Purificare va sta şi la baza unui film şi mă bucur să fiu autor pentru că, în calitate de regizor, eşti obligat să tai şi să urmezi alte reguli, nu doar regulile pe care le presupune o poveste. Trebuie să te gîndeşti la producţie, la sponsori şi la o mulţime de alte lucruri care nu-l preocupă pe scriitor. Sigur, teatrul este o formă de artă colectivă. E şi asta distractiv. Cînd scrii o piesă, faci de fapt un schelet pe care ceilalţi vor pune carnea. E un alt fel de a scrie. Cînd scriu un roman, pot să aleg absolut tot în cadrul acelei poveşti, dar cînd vine vorba de teatru, lucrurile astea nu mai depind de m