Când vom citi un roman despre masacrul de la Ip, scris de un autor ungur? Dar despre masacrul de la Fântâna Albă, scris de un rus? Dar despre pogromul de la Iaşi, despre deportarea ţiganilor (în Transnistria), scris de un autor român?
„Între apariţia ediţiei turceşti şi cea a ediţiei în limba engleză a acestui roman, în 2006, am fost acuzată de «ofensă la adresa identităţii turce», conform Articolului 301 al Codului Penal Turc. Acuzaţiile care mi s-au adus s-au datorat cuvintelor unor personaje armene din roman: puteam să fiu condamnată la trei ani de închisoare, însă în cele din urmă acuzaţiile au fost retrase. În tot acest timp, am fost destul de norocoasă să primesc un sprijin enorm de la mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi, de naţionalităţi şi religii diferite. Le datorez mai mult decât aş putea spune vreodată.”
Sunt, acestea, precizările autoarei, Elif Shafak, postate la sfârşitul romanului Bastarda Istanbulului (Polirom, 2012, „Ziarul de Iaşi”, 2013) care a provocat, la apariţie, aşa-zicând, o vie emoţie în lumea politică şi culturală. Tot în finalul cărţii, prozatoarea aduce mulţumiri şi-şi exprimă recunoştinţa „faţă de numeroase familii armene şi turce (...) în special bunicilor armence şi turcoaice care au un talent aproape natural de a transcende înseşi graniţele pe care naţionaliştii de fiecare parte le iau de bune.” Ca moto, autoarea transcrie „Începutul unei poveşti turceşti... şi al uneia armeneşti”, identice. Ceea ce vrea a spune din start că, între cele două popoare/ culturi există similitudini şi interferări de adâncime, neexplorate sau ignorate doar de cei ce nu vor să le vadă. Prozatoarea pare a fi luat în calcul riscurile unei astfel de scrieri, aşa încât, ici-colo, „vocea autorului” se face auzită prin vocea unor personaje: „Literatura are nevoie de libertate ca să prospere. (...) Deşi toate cărţile erau potenţial dăună