Suntem persoane teritoriale: ne punem geanta pe masă când vrem să arătăm cine este şeful într-o confruntare, ne marcăm teritoriul prin poziţionarea hainelor între noi şi partenerul de discuţie, ne izolăm în birouri mari.

Nevoia de teritoriu ţine de felul în care o persoană foloseşte şi pretinde anumite drepturi într-un anumit areal. Teritoriul primar este unul care este exclusiv al celui care îl ocupă, cum ar fi o casă sau o cameră de hotel. Aici individul deţine controlul complet asupra teritoriului. Te­ri­toriul secundar este aso­ciat unei arii formale, care nu este deţinută, dar care poate fi percepută ca atare şi respectată de ceilalţi. Un exemplu ar fi masa preferată la restaurantul în care mergeţi să luaţi prânzul în fiecare duminică.

Teritoriul public este spaţiul pus la dispoziţia întregii societăţi şi poate fi folosit de către toţi ceilalţi oameni. Ceea ce este interesant de urmărit, iar aici intervine rolul comunicării nonverbale, este că în relaţiile sociale oamenii tind să ceară mai multe drepturi decât cele care li se cuvin. Când cineva vă invadează spaţiul, vă simţiţi ofensat, inconfortabil. De multe ori oamenii lasă urme ca să îşi apere partea lor de „spaţiu social", care este comunicată la nivel nonverbal prin plasarea de diverse obiecte pe suprafeţe, cum ar fi o geantă pe un scaun. Ultimul, dar şi cel mai puţin evi­dent este teritoriul de interacţiune, care se creează când doi oameni se află într-o conversaţie. El există doar cât timp este interacţiunea. Oamenii cu statut social înalt tind să îşi aloce mai multe drepturi decât cele naturale, iar ceilalţi le acceptă fără să le discute. Suntem persoane teritoriale: ne punem geanta pe masă când vrem să arătăm cine este şeful într-o confruntare, ne marcăm teritoriul prin poziţionarea hainelor între noi şi partenerul de discuţie, ne izolăm în birouri mari.

Nevoia de teritoriu ţine de fel