Toate scenariile de tipul "ce ar fi dacă" rămân, de regulă, în stadiul de scenariu, de lucrare a imaginaţiei, de ipoteză cu un gust dulce-amar. Ce-ar fi dacă aş câştiga un milion de euro la loterie? Oricât de vitează ne e imaginaţia, ea e blocată de realitate. Dacă totul e numai închipuire, de ce să nu ne întrebăm ce-ar fi dacă am deveni peste noapte cei mai bogaţi oameni de pe planetă?
Visăm, de fapt, doar ceea ce suntem şi numai un pic altfel. Când pleci însă departe de ţară şi cutreieri nişte oraşe unde nu te cunoaşte nimeni, acest "ce-ar fi dacă" dezvoltă unele îndrăzneli la care acasă nu te-ar fi dus nicicum mintea. Cu cât distanţa faţă de lumea din care ai evadat e mai mare, cu atât mai intens e sentimentul că nu mai eşti presat de legile şi de deprinderile ei. Ceea ce acasă se chema imposibil, departe de casă şi între necunoscuţi devine plauzibil. Ai rămas fără un ban? Întinzi mâna la un colţ de stradă şi-l capeţi. Cine să te ştie că ai cerşit? Conştiinţa, educaţia, mândria funcţionează în alţi paramteri. Curiozitatea, senzaţia de libertate în absolut, absenţa unor oprelişti de clasă socială au prioritate.
În anul 1991, vagabondând într-un New York unde riscul de a fi fost recunoscut de compatrioţi era practic zero, m-am dedat – cu măsură, e drept! – unor activităţi care-mi asigurau hrana zilnică. După ce am mâncat timp de o săptămână numai banane din cele mai ieftine, ca să rezist într-un regim de un dolar pe zi, am procedat, ca homleşii negri, la un atac direct asupra restaurantelor cu autoservire cele mai frecventate. Aici, cartofii prăjiţi erau la discreţie. Trebuia doar ca bucătarul, care învârtea fleicile pe grătar, să vadă că ai un os în farfuria pe care ţi-o umpleai cu cartofi prăjiţi.
Când am luat primul os de pe farfuria unuia care tocmai pleca şi m-am dus cu el în farfuria mea goală la piramida de cartofi pră
