Captind fenomene macro-sociale prin lentila unui canceros in permanenta legatura cu lumea mortilor, Inarritu nu incearca sa deprime, ci sa prezinte un compendiu de suferinta care poate avea, in receptarea privitorului constient de sine, efectul invigorant prin "e atit de mult de facut pina la moarte". Lunea trecuta, m-am intilnit la prima proiectie din Romania cu o prietena, Luiza, care mi-a zis ca asteapta filmul asta de un an. Eu nu puteam sa spun acelasi lucru, pentru ca, din informatiile ajunse pe cale de trailer, premii si comentarii, imi conturasem imaginea unui film-vehicol pentru Javier Bardem, in care i se intimpla cele mai patetice si mai smulgatoare de lacrimi evenimente. Ma asteptam, deci, sa fiu manipulat prin drama, sa-mi placa doar din empatie si din cauza lui, al mult prea bunului actor. Uxbal traieste impreuna cu cei doi copii ai sai intr-un cartier marginas al Barcelonei. E divortat/separat de partenera lui maniaco-depresiva si incearca sa-si intretina familia activeind ca om de legatura intre imigrantii ilegali si politia catalana. Ceea ce face e in sine ilegal, avind in vedere statutul de inexistenta civica al bisnitarilor africani, al muncitorilor chinezi din halele ascunse, usurinta cu care politia accepta si creste cuantumul mitei transmise de "antreprenorii" chinezi prin Uxbal, cel care vrea sa le impace pe toate. Pe linga aceasta puternica ancorare in realul dur tocmai pentru ca e ilicit, Uxbal intretine si o legatura directa cu lumea de dincolo. La inmormintari, el poate simti ultimele ginduri ale oamenilor din sicrie catre rudele in doliu, transmitindu-le "adevarat", adica indiferent daca mesajul provoaca ura sau usurare. Inca relativ tinar, undeva pe la patruzeci si cinci de ani, Uxbal sufera si nu isi trateaza o afectiune care ii provoaca urinari cu singe, dureri (presupunem) teribile si, ca raspuns fata de vocatia sa de medium, este diag