Mo. era director la Căminul cultural din B., era solid şi avea motocicletă. Mi. era director la Căminul Cultural din satul alăturat, D., era mai pirpiriu şi avea doar motoretă. Prietenul meu Ma. răspundea de activitatea culturală la Partid, era într-un fel şeful lui Mo. şi Mi. şi avea o "oază", o căbănuţă făcută de mîna lui, pe o buză de deal, din vale de casa lui ţaţa M., un fel de mătuşă a sa şi vrăjitoarea cea mai temută din A. Mo. şi Mi. se urau de moarte. Mai ales Mi. nu putea să-i ierte lui Mo. că are motocicletă în timp ce el, tot director de cămin cultural şi activist în aceeaşi Cîntare a României, nu avea decît o amărîtă de motoretă de care Mo. îşi bătea neîncetat joc. Îşi jurase de atunci că va veni o vreme cînd această nedreptate a sorţii va înceta, cînd o să-i plătească lui Mo. pentru toate umilinţele îndurate. La "oaza" lui Ma. mergeam de cîte ori aveam vreun "teren" prin judeţ. Deşi o numea "oaza" lui şi o făcuse pentru a fugi de munca sa, Ma. nu mergea niciodată singur acolo. Puţini actori, cîntăreţi şi în general "intelectuali" cu oful oazei care au trecut prin judeţ nu au ajuns şi acolo. Ma. se retrăgea în singurătate la "oaza" lui cu condiţia să aibă cu cine vorbi. Îmi aduc aminte şi acum - deşi au trecut, cred, peste douăzeci de ani - de o petrecere cu nişte francezi, rătăciţi prin judeţ, pe care Ma. i-a pescuit Dumnezeu ştie de unde şi cum. Am încropit împreună, în faţa căbănuţei, o masă din scînduri de brad proptite pe două capre luate de la ţaţa M., peste care am pus o faţă de masă albă, mare, cusută de mînă şi două candelabre de argint de la o boieroaică scăpătată din satul alăturat. Am mîncat slană cu ceapă şi cu ţuică la lumina lumînărilor; în vale, printre mesteceni, curgea un rîu învolburat, iar noi ascultam Vivaldi la un vechi magnetofon Tesla. A, era să uit: soţiile noastre îşi puseseră nişte rochii lungi cu spatele gol şi, profes