Vă aşteptaţi ca bunăstarea dvs şi a familiei dvs să crească după aderarea la UE ? Cam aşa suna o întrebare de sondaj pe la începutul anilor două mii. Pe un slide folosit de mine la multe conferinţe am şi acum răspunsurile de prin 2002-2003, cu România în vîrful plutonului, 98% au răspuns da, deşi nici 50% nu ar fi putut răspunde corect la întrebarea : cum se numeşte entitatea politică la care ţara noastră aspiră să adere ? Ciprul, în schimb, era pe ultimul loc. Cînd, prin 2008, l-am invitat la Berlin pe Donato Chiarini, ultimul şef al Delegaţiei Comisiei UE la noi, care fusese în Cipru chiar în 2004, anul aderării, studenţii mei l-au criticat dur că de ce nu a profitat de condiţionalităţile de aderare pentru a reunifica insula. Ce ocazie mai bună decît să le spui: nu intraţi dacă nu vă reunificaţi ? Atunci, ca şi acum, grecii ciprioţi au făcut doar ce au vrut ei, reunificarea promisă UE a fost votată în partea turcească, dar a căzut la referendum în partea grecească. Nu s-a făcut nici măcar un MCV (să se rezolve în primii trei ani după aderare) şi partea grecească, ajutată puternic de Grecia a intrat fără condiţii în UE. Chiarini, un diplomat versat, de şcoală veche, care era cel mai încercat ambasador UE în conflicte, s-a apărat foarte clar şi cinic. El a spus: păi, ce avantaje aveam eu de negociat ? Ei nu se omorau oricum să intre în Europa, eu a trebuit să le vînd Europa, trăiau liniştiţi din off shore-uri şi paradisul lor fiscal şi erau, dimpotrivă, foarte preocupaţi că o să îl piardă intrînd în UE, şi a trebuit să le dau asigurări, de care de altfel nu eram prea sigur, că vor fi OK.

Dar nu au fost OK. Vina nu e doar a lor, şi nici doar a UE, greu de crezut că o asemenea constelaţie de improbabilităţi putea să se asembleze ca să aducă falimentul prosperei insule cipriote, titluri de stat greceşti care de pe o zi pe alta îşi pierd valoarea, criză globală