Exista in viata, in biografia personala a fiecaruia dintre noi si in istoria propriu-zisa, momente ireparabile. Moartea, suferinta, batranetea, pierderea libertatii, a pacii, disparitia casei, a orasului, a tarii sau a statului in care ai vazut lumina zilei. In astfel de situatii, nu-ti ramane mare lucru de facut. Unii sunt mai fatalisti decat altii. Exsta si atitudini de respingere a fatalitatii, care inseamna fie eroism, fie inconstienta.
In august 1914, cand Puterile Centrale au declarat razboi Serbiei si Antantei, in ziarul britanic The Times aparea un editorial nesemnat. Aici se vorbea de confruntarea inevitabila care urma sa semene moarte si prapad pentru toti beligerantii. Natiunea britanica era convocata la sacrificii, la curaj si chiar la eroism in apararea patriei. Textul, barbatesc si imbarbatator, se sfarsea cu un apel la pastrarea demnitatii in inclestarea cu dusmanul. Va veni si pacea, mai devreme sau mai tarziu, scria autorul anonim. si atunci, dupa numararea mortilor si a pierderilor materiale, va trebui sa nu ne fie rusine pentru ce am facut in apararea tarii noastre, dar nici pentru ce am facut impotriva inamicului. Ideea acestui indemn patriotic era ca si in cele mai teribile si neobisnuite momente, cand ratiunea tace si instinctele de agresiune si supravietuire te asurzesc, trebuie sa existe grija ca datorezi ceva, ce tine de demnitate, urbanitate, civilizatie, chiar si celui mai neimpacat agresor. E vorba de respectul fata de sine, in primul rand. Anticii stiau prea bine acest lucru, iar cinismul enuntului care crede ca cea mai sigura cale spre pace este razboiul include si realitatea familiara fiecaruia dintre noi: conflictele intre oameni, produse de oameni trec, iar aliantele, prietenia, solidaritatea sunt intarite prin pretul platit discordiei si nimicirii reciproce, intre aceleasi parti.
Fara sa dramatizam, o astfel de viziune ar t