Am auzit recent la un post de televiziune un funcţionar de rang înalt de la o bancă comercială din România care, în esenţă, critica intervenţia BNR de apărare a leului faţă de efectele crizei financiare şi atacurile speculative. El spunea că folosirea bubor-ului în stabilirea dobânzii la clienţi nu trebuie să se împiedice de anomalii.

Replica adusă că dobânzi ce urcă la cote de peste 40%-50% nu au sens îndepărtând clienţii l-a lăsat rece. Omul subestima flagrant riscurile de sistem, vulnerabilitatea indusă de deficite externe mari; părea indiferent faţă de situaţia că bănci (precum cea pentru care lucrează), ce folosesc sprijin al statului pentru a rezista crizei financiare, să nu se implice, alături de fonduri de risc şi bănci de afaceri, în jocuri periculoase pentru stabilitatea financiară a ţărilor unde operează. Mă întrebam chiar în ce lume trăiesc aceste persoane... dacă ele au o fărâmă de responsabilitate în afară de obsesia de a obţine câştiguri cât mai mari pe termen scurt. Cum ar fi reacţionat respectivul dacă s-ar fi interzis în România operaţiuni la termen (short-sellingul) — cum s-a făcut în SUA şi în Marea Britanie privind bursele, fie aceasta ca măsură temporară.

Ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni la noi, dar şi în Ungaria, alte economii emergente din UE m-a determinat să adresez Comisiei Europene rândurile de mai jos.

Am cerut explicaţii CE cu privire la măsurile concrete pe care le are în vedere pentru problemele specifice ale economiilor emergente din UE, pe fondul crizei financiare internaţionale şi al răspândirii recesiunii în Europa. Am subliniat că “majoritatea discuţiilor despre pachetele de ajutor în industria financiară au în vedere statele din zona euro sau membrele mai vechi ale UE, în timp ce noile state membre sunt foarte rar menţionate”.

“S-ar putea spune că pachetele de salvar