Poate părea greu de înţeles, pentru un marţian care ar ateriza astăzi la Bucureşti, ce se întâmplă cu cercetarea din România. Ca orice marţian respectabil, micuţul extraterestru verde ar căuta să identifice polul de autoritate al sistemului. Ar ezita, probabil nedumerit, între Ministerul Educaţiei, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, dar sigur s-ar încurca în iniţialele acestora: CNCS, ANCS, UEFISCDI, ca să nu mai spunem de acronimele mai vechi, precum CNCSIS, care i-ar da probabil migrene. Asta dacă nu cumva marţienii sunt imuni la atacul birocratic din ţara Mioriţei. Odată ce a înţeles că românii au n-şpe mii de instituţii care dirijează cercetarea şi fondurile publice aferente, marţianul va fi sub impresia că ţara în care s-a rătăcit ar fi o mare forţă în cercetare. Şi că armata de cercetători, coordonată de cealaltă armată, de birocraţi, construieşte cuminte un imperiu al viitorului. Dacă naveta spre Marte nu ar avea întârziere şi extraterestrul nostru ar pleca pe drumul său la acest moment, ţara noastră ar intra la loc de frunte în cronicile sistemului solar şi poate chiar ale galaxiei. Până la faima intergalactică ar mai fi doar un pas. „Cercetarea terestră poartă un nume românesc. Click aici să vezi care!“, ar scrie toate tabloidele vândute de o parte şi de alta a Căii Lactee. Dar, ştiţi bine, suntem o ţărişoară mică şi ghinionistă. Naveta marţi Publicitate anului întârzie. Suficient cât să afle că, de fapt, cercetarea românească trăieşte într-un univers paralel. Se cercetează cu precădere lucruri deja publicate, aici sau aiurea. Fără prea mare tragere de inimă. Fără fonduri. Cercetătorii sunt, de fapt, puţini. Birocraţii s-au deghizat în cercetători. Şi produc ce ştiu ei mai bine: hâr