● Nick Cave & The Bad Seeds, Dig!!! Lazarus, Dig!!!, Mute, 2008.
E de ajuns să arunci o privire la orice fotografie de dată recentă care îl înfăţişează pe Nick Cave, ca să pricepi că în preajma lui nu e rost de prea mult romantism. OK, poate că nu e pe de-a întregul un asasin mexican fără scrupule, dar mustaţa aceea neagră şi pleoştită, părul pieptănat pe spate şi privirea fixă, de un albastru metalizat, umbrită de sprîncenele stufoase îl fac îndeajuns de feroce încît să alunge (dacă nu să sugrume din faşă) orice urmă de eventuală tandreţe. Pentru cunoscători, pentru flegmatici, pentru cei blagosloviţi cu simţul umorului, imaginea acestui Cave ajuns la 50 de ani lasă să se întrevadă însă şi o parte ascunsă, tonică şi binefăcătoare. Oricît de macho şi inflexibil s-ar arăta, există suficientă muzică şi destule albume care stau drept mărturie că în spatele aparenţelor şi al unei seriozităţi ce riscă să devină caraghioasă se află un artist care a ştiut întotdeauna să-şi dubleze gravitatea cu mult haz şi la fel de multă poezie. Departe de mine gîndul de a vă propune să-i nesocotiţi înfăţişarea cumplită. Vă îndemn, în schimb, să nu intraţi în panică: e adevărat că acest al paisprezecelea album nu-l găseşte pe Nick Cave în cea mai fragilă, suavă şi delicată stare cu putinţă, dar adrenalina, nesupunerea şi vigoarea compensează cu prisosinţă lipsurile melancolice. Este la fel de adevărat că în noua lor descindere, Cave şi băieţii din Bad Seeds par să fi uitat cu totul de pianul şi lirismul tihnit de pe The Boatmanâs Call ca să se aventureze mai departe pe linia de forţă, anunţată de proiectul Grinderman. Deşi mai lustruit şi mai atent la detalii ca albumul-surpriză din 2007, Dig!!! Lazarus, Dig!!! păstrează şarjele ofensive, umorul corosiv, tonusul vital şi pofta nebună de a extrage seva rock din aproape orice melodie. În condiţiile astea (repet, nu tocmai ideale
