Pe realisti nu-i atinge niciodata ideea de altul, dorinta de a (se) darui unui ideal, gindul constructiei comune, adeziunea la imaginarul colectiv care alimenteaza actiunea. Si nici nu se considera oportunisti. Ei cred sincer ca sint niste buni diagnosticieni ai clipei, niste tarani postmoderni, articulati momentului. Stateam de vorba, mai in urma, cu citiva colegi si am cazut de acord asupra unei diagnoze: taranul roman a fost, totdeauna, un "realist", adica a inteles contextul in care se misca, limitele puterii sale de impotrivire la presiuni si si-a negociat situarea in cimpul social in functie de circumstante. Termenul acesta, realism, ar desemna articularea pragmatica la contextual social, adaptarea, inserarea in ordinea lucrurilor prezente. Cuvintul are, desigur, o conotatie pozitiva, ar desemna fibra de supravietuitor si lipsa de vocatie pentru sinucidere. Atunci cind s-a condus dupa doctrine, idealuri, imagini plasmuite de altii, a pierdut. Impotrivirea la colectivizare s-a soldat cu pierderi ireparabile, au fost distruse familii, destine, prestigii, ierarhii. Dupa ce au inteles mersul lucrurilor si au acceptat ca traiesc intr-o noua ordine, vechii gospodari s-au instalat din nou in fruntea comunitatilor, au devenit presedinti de colective sau altfel de responsabili si au reinceput ascensiunea. Desigur, au fost pierderi colaterale, unii au pierdut totul, ca in orice batalie. Dar pretul platit de cei care s-au adaptat nu a fost exorbitant: doar o schimbare de discurs, ceva minor, impalpabil. N-a fost o pierdere materiala, singura care doare. O simpla ajustare la noua normalitate. La inceput a fost o miscare pentru supravietuire, apoi a devenit o competitie pentru pozitii. Noua orientare, dictata de realismul clipei, a justificat alegerea de fatada. Cei mai multi conservindu-si, in culise, optiunea pentru valorile in care s-au nascut, inca apreciind vrednicia,