Cu ceva ani în urmă, exista un realizator TV – pe un post obscur, e drept – care-şi încheia fiecare emisiune cu o frază năucitoare: „Şi nu uita să fii român!“.
Iar omul chiar nu uita, căci la următoarea apariţie televizată îşi lua la revedere de la telespectatori, se încrunta într-o mină gravă, de Dromichete cufurit, trăgea adânc aer în piept şi apoi îl slobozea odată cu mesajul magic: „Şi nu uita să fii român!".
Ei, şi ce s-ar putea întâmpla dacă totuşi aş uita, chiar şi pentru o clipită, că sunt român? Aş fi arestat pe loc ori măcar aş primi o amendă contravenţională? M-ar afurisi preafericiţii de cartier ori m-ar excomunica Sfântul Sinod? Mi-ar pune un puradel în braţe şi m-ar trimite la cerşit? Mi-ar creşte păr pe limbă sau mi-ar mai răsări o măsea de minte?
Apoi, se mai ridică o întrebare: cum pot demonstra că sunt român? Cu buletinul? Cu paşaportul? Cu certificatul de naştere ori cu cel de căsătorie? Cu biletul de la concertul Shakirei?
Şi cam cât de român trebuie să fiu? 80% e bine? Sau merge şi 70%? E suficient să fiu român sau trebuie să fiu rrrrromân? Ori, vorba lui Ion Ţiriac, rumân?
Apropo: de ce e atât de important să fiu român, şi, pe deasupra, să nu uit asta nici în somn? Dacă n-aş fi român, ci malgaş, ar fi o problemă? Ar trebui să mă ruşinez de asta? Aş aparţine, cumva, unei rase inferioare?
Când îl vedeam pe obscurul realizator TV cum îşi pregăteşte fraza implacabilă, simţeam nevoia să-i dau un telefon pentru a-l consola amical: monşer, uneori eşti simpatic, dar totdeauna imbecil!
Adevărul e că nu există calitatea de român, după cum nu există defectul de a fi român! Oamenii pot fi apreciaţi sau, dimpotrivă, dispreţuiţi în funcţie de cu totul alte criterii. Parafrazându-l pe patriotul nostru de serviciu, am putea zice: „Şi nu uita să fii cinstit!". Sau: „Şi nu uita să fii curajos!". Iar, capac peste toat
