Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Mai era o mulţime de minunate şi ciudate lucruşoare făcute din granit scoţian şi din roci scoţiene de preţ, numite «cairngorm». Şi mai presus de toate era botgrosul bunicii, o mică lighioană foarte arţăgoasă care se zgribulea de furie şi scârţâia din gâtlej dacă-ţi vârai degetul printre gratiile coliviei, dar când îi plăcea cineva, se umfla până ce se făcea rotund ca o minge de puf şi atunci fluiera încetinel şi încântător o mică melodie veselă pe care o învăţase. Odată, demult, am avut şi eu un botgros ca al bunicii, dar mult mai târziu, şi povestea lui e tristă... oh! atât de tristă... Cercetările noastre în jurul camerei bunicii nu puteau avea loc decât când ne ducea mama la dânsa – căci atunci bunica vorbea cu mama iar nu cu noi, şi convorbirile lor mai lungi şi mai de seamă ne dădeau vremea pentru călătoriile noastre de explorare. Amintirile mele se leagă în special de camerele de la Windsor; la Osborne şi Balmoral, întâlneam pe bunicul de obicei pe afară.
Ca orice fiinţă obosită, bunica simţea nevoia să scape timp de câteva ore pe zi, de tăcerea «regalităţii» apartamentelor ei. De aceea, de câte ori vremea îngăduia, îşi lua dejunul de dimineaţă şi ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore şi la Osborne, o văd sorbindu-şi cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase «ecrue», cu căptuşeală şi franjuri verzi. Şi aici, oricine se apropia de dânsa trebuia să păşească uşor; dar pe pajiştile verzi ca smaraldul, care ţineau loc de covoare, şi în aerul liber, fiecare se temea mai puţin de răs
