De cîteva zile mă gîndesc continuu la Ion Iliescu. E bizar. Biografia fostului şef al statului nu m-a pasionat niciodată dincolo de limita preocupărilor jurnalistice. Cu alte cuvinte, pe omul Ion Iliescu nu l-am luat niciodată în calcul. Nu m-am gîndit dacă suferă de vreo boală, dacă a avut o copilărie fericită ori tristă sau de ce n-are urmaşi. Ani de-a rîndul, figura fostului preşedinte s-a suprapus permanent peste mulajul activistului, comunistului, ba chiar al kaghebistului. Ion Iliescu n-a avut din parte-mi nici cea mai mică circumstanţă atenuantă din categoria celor care te fac să exclami în faţa greşelilor comise de cineva "ei, lasă, că e şi el om!". Pentru faptul că s-a confundat cu ideea de blestem asupra României, Iliescu n-a mai încăput şi în piele de om. Poate nici n-a fost. E greu, rostind Ion şi apoi Iliescu, să te gîndeşti că ar putea fi vorba de un individ alcătuit din carne şi oase, în stare să sufere ori să plîngă. E greu şi să-ţi închipui că ar putea să moară. Ion Iliescu nu există, e doar o denumire pentru ceva ce încă nu ştim cum am putea să-i spunem altfel şi atunci ne mulţumim să-i zicem aşa. Pînă şi zîmbetul lui celebru e aproape inexistent. E ştiut, e copiat în scheciuri tîmpiţele sau cu succes de casă, dar nu e nicidecum vorba de un zîmbet, ci de o marcă sinistră, de care, în sfîrşit, se poate rîde. De altfel, ce ciudăţenie mai mare decît să rîzi în hohote de un zîmbet? Mă gîndesc că Ion Iliescu mai are puţin şi dispare. E vorba de omul politic din el, atît cît va fi fost. În mod bizar, cum spuneam, mă gîndesc în aceste zile mult prea mult la acel moment în care personajul care l-a întrupat pe Iliescu atîta timp nu va mai încăpea pe micile ecrane. E ca şi cum am asista la dispariţia

unui dinozaur, ultimul. Mă întreb dacă el, Ion Iliescu, se gîndeşte vreodată la existenţa lui ca la una trăită pentru atlasul de zoologie. Dacă are