A devenit o modă, în ultima vreme, să vorbeşti despre reconciliere.

Toată lumea vrea reconciliere: guvernanţii - ca să aibă linişte; opoziţia - ca să rămână în joc; populaţia - pentru că s-a săturat de scandaluri.

Problema e că unii au un mod ciudat de a înţelege reconcilierea. Au început să apară la televizor clienţi ai Justiţiei care se lamentează, fals nedumeriţi: păi, cum, domnule, nu era vorba că ne reconciliem?! Faptul că procurorii îi cheamă să dea cu subsemnatul sau că judecătorii îi mai întreabă de una-alta li se pare de-a dreptul revoltător. Şi contrar mult invocatului spirit al reconcilierii.

De cele mai multe ori, lucrurile se întâmplă exact pe dos: în loc să se reconcilieze politicienii după războaie electorale sau cetăţenii exemplari după ce-şi dau cu oalele-n cap, se reconciliază oamenii legii cu infractorii. Există cazuri flagrante de procurori şi de judecători care fac înţelegeri pe sub masă cu cei pe care ar trebui să-i pună la punct.

Adevărata reconciliere ar trebui să fie cea cu legea şi cu bunul-simţ. Într-un stat ideal, relaţia cu legea este nenegociabilă. În România însă, legea este adesea obiect de târguială.

Bunul-simţ nu este prevăzut în Codul Penal, dar lipsa lui face ravagii. Bun, vrei să te reconciliezi cu vecinul Costel, dar ce te faci dacă nu-l poţi convinge să nu mai arunce gunoaiele peste gard, în curtea ta? Sau când vecinul Georgel îţi bubuie manele în crucea nopţii? Or când vecinul Dorel îţi fură în mod tradiţional găina din bătătură şi porumbul de pe câmp? Tu eşti înţelegător şi vrei să te reconciliezi cu ei. Dar te trezeşti şi reconciliat, şi cu banul luat.

Iată de ce reconcilierea asta nu poate veni aşa, la comandă, fără a fi însoţită de gesturi concrete. Nu baţi din palme şi gata, ne-am reconciliat. Nu există reconciliere prin hotărâre de guvern sau prin decret prezidenţial. Ca să