Se vede nasol. Mohorâtă. Cu dric la poartă şi cai mascaţi. Sau, în cazuri naţionale, cu drapelul în bernă. Cică vorbea la telefon. Mă rog, toţi vorbim. Şi se grăbea. Mă rog, toţi ne grăbim. Dar puţini dintre noi au curajul, generozitatea şi măreţia umană ca să sară şi peste rând. Lăsându-i pe ceilalţi încremeniţi în proiectul universal al stupidităţii. Vorba lui John Wayne (vă miră?): „Viaţa e grea, mai ales când eşti prost”. Dar, când, dintr-o parte, se prăvăleşte IR 1681, pe relaţia Bucureşti-Constanţa – cu 110 km/oră, adică exact goneta regulamentară prinsă la km. 11+046 – atunci, viaţa mai are vreun dischis?

Nae – dacă-mi daţi voie – aduce, dacă ne luăm după respectul solemn arătat rânduielilor, cu învârtiţii şarmanţi, cu securiştii ori cu foştii activişti ai partidului (cei de odinioară, nu cei de azi!). Ăia, unii îşi mai amintesc, indiferent din ce organizaţie făceau parte – bloc, stradă, cartier sau sat...gata, până aici! ăilalţii de mai sus aveau deja propriile „case de comenzi” – ei bine, ajunşi la Alimentara amicală, ocoleau năvalnic rândul şi se duceau glonţ, cu pas apăsat (de răsunau blacheurile pe asfaltul obosit!), fix în faţă. Apoi, cu capul sus, printr-un adevărat nomenclatur de forţă, cu pălăria gata-gata să-i alunece de pe tigva asudată, mai catadicsea să azvârle în spate, celorlalţi, din prag, un maiestuos dispreţ. Şi, imediat, se făcea nevăzut, sprinţar ca o căprioară, în stabilimentul vag nutritiv. Aici, în faţa tejghelei, în timp ce-şi despăturea iute-iute sacoşa de rafie vârâtă în buzunarul de la spate, îşi configura, doar din mişcarea sprâncenelor, marile pofte. Vânzătoarele apucau să bâguie numai: – Da, to’arşu’ Bobonea!...şi, într-o dinamică absolut aiuritoare (pentru a cărei comparaţii, bineînţeles că izbutite, vă las pe dvs. să alegeţi una dintre variantele: Speedy Gonzales, dervişii rotitori sau limba cameleonului!), treceau instant