Numarul mare de candidaturi la presedintie are consecinte negative mai grave decit cele pe care le-am putea depista la o prima constatare Precum la un cros national, la care se inscriu atit campioni, fosti sau actuali, cit si oameni care n-au mai alergat de zeci de ani, la fel si la alegerile prezidentiale din Romania. La scrutinul de luna viitoare, cetatenii romani cu drept de vot vor putea alege ca viitor presedinte dintr-o oferta de nu mai putin 13 candidati. O cifra foarte mare, dar, trebuie sa recunoastem, ceva mai mica decit cea din 1996, cind si-au gasit de lucru in campanie 16 candidati. Pentru aceste cifre, astronomice in orice tara normala, nu sta in picioare explicatia potrivit careia romanii inca nu s-au obisnuit cu drepturile oferite de democratie si ca inca mai traiesc intens libertatea, candidind intr-o veselie. Dovada ca fenomenul nu s-a restrins de la an la an dupa 1989, ci dimpotriva. La alegerile din 20 mai 1990 s-au inscris in cursa doar trei candidati, desi, atunci, sa creezi un partid era o bagatela: 251 de membri luati de oriunde. Doi ani mai tirziu, numarul concurentilor s-a dublat, ajungind la sase: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Minzatu si Mircea Druc. Abia dupa patru ani nebunia candidaturilor avea sa ajunga la apogeu, in cursa electorala inscriindu-se 16 candidati si peste 100 de partide. Faptul ca acum avem doar 13 candidati nu este un semn de intrare a lucrurilor pe un trend normal. Daca Legea electorala nu s-ar fi modificat recent, in sensul prezentarii a cel putin 300.000 semnaturi de sustinere pentru a intra in cursa spre Cotroceni, probabil ca am fi avut un nou record de candidati. Multi ar putea sustine ca, in fond, a candida este un drept democratic, cistigat greu in Romania, iar faptul ca un numar cit mai mare de cetateni vor sa si-l exercite efectiv este un semn cit se poate de bun.