Alş nu o să fie niciodată un mare scriitor, nu pentru că n-ar fi avut, cum se spune în scolastică, potenţă, ci pentru că existenţa lui - şi literatura lui - par să fie produsele unor decizii asupra cărora subiectul ţine să aibe un control cvasiabsolut. La intersecţia dintre un dandy, un avangardist şi un tip cool, alş trăieşte şi scrie într-o epocă în care ceea ce vrea el să fie nu se mai poate întocmai: elitist şi popular, cool şi unic, subtil şi lizibil, mediatizat şi retras. Alş apare la televizor în postura de critic de film, dar este el însuşi un artist. Scrie articole în care-l apără pe Patapievici fără să fie de acord cu nici una din tezele eseistului, dintr-un simplu tropism estetic, de amorul artei - sau, mai degrabă, de amorul ARTEI. Are talent de prozator, are talent de eseist, dar nu e nici una, nici alta, preferă genul scurt, în care se descurcă iar bine, dar e greu să scrii în felul ăsta cărţi. Alege să trăiască şi să scrie aparent comod - Dilema, ID, dar şi Suplimentul TV al Libertăţii sau în atîtea alte reviste glossy - pentru a putea suporta o viaţă şi o literatură în esenţă tot atît de tragice pe cît e tragic faptul că omul e singur fără îngeri şi muritor. Idealurile lui par să fie foarte mult inspirate de livresc: supraomul nietzschean, dandy-ul fin-de-siecle, superficialul absolut, imanentul prin excelenţă, ştiind în acelaşi timp că toate aceste revendicări sînt proiecţii care-ţi ies sau nu şi că dincoace şi dincolo de ele există chiar mai multă realitate decît le atribuie el.

Pe alş poţi să-l descoşi din articolele lui despre filme, tot mai multe, atît de multe în ultimii ani încît par să-i consume eul scriitoricesc, dar ar fi păcat. Alş e într-adevăr un scriitor excepţional, în pielea căruia s-au disimulat însă cîteva constrîngeri - culturale - care-l fac să apară aşa cum vrea el, dar şi să ni se întrezărească aşa cum e, fără să vrea. El e