Pentru că nu mai au cui să vândă lâna, păstorii din Vrancea o aruncă, an de an, în râpele satului. Sursa: Codrin Prisecaru

1 /.

Falimentul înterprinderilor de stat care prelucrau lâna, atacul intermediarilor şi normele europene de o igienă absurdă a produselor lactate îi descurajează pe crescătorii de animale să meargă înainte cu o afacere veche de când e lumea.

Banii care curgeau înainte de ’89 pentru oieri, când puteau exploata fără restricţii materia primă, s-au împuţinat deodată. Fabricile de textile specializate în prelucrarea lânii au fost închise, daracele n-au fost rentabile, iar plăpumile s-au demodat de mult timp. Mai mult, cojocăria a rămas la ţară doar o pasiune a celor care, iarna, n-au unde ieşi din casă. Exporturile s-au dus şi ele, pentru că, aşa cum spun ţăranii, şi umblatul prin sate pentru colectare a devenit pentru speculanţi o hoţie josnică. Crescătorii de ovine preferă să arunce lâna decât să-i îmbogăţească pe alţii.

Râpele „înghit“ banii oierilor

Moştenită de la părinţi, îndeletnicirea este acum ultima sursă de venit a ţăranilor din Vrancea, pentru care stâna înseamnă venit, dar şi o cheltuială enormă. Plata tunsului, la fiecare sfârşit de lună mai, nici nu mai poate fi achitată din banii strânşi pe lână.

Dacă afaceriştii clandestini nu bat în poartă să-i întrebe, ciobanii din comuna Negrileşti o aruncă fără să clipească la râpă. Când se nimereşte vreunul, ţăranii o dau şi cu cinci mii de lei kilogramul. „Şi atunci o scotocesc, ba pe faţă, ba pe dos, o învârt şi nici n-o iau pe toată“, se plânge Ionică, un crescător greu încercat de schimbările europene, dar şi de pierderea tradiţiilor legate de torsul lânei sau de cojocărie.

Ciobanii şi oaia fără lână

Strânşi de primar în centrul satului, să-şi spună din ofuri, crescătorii de ovine mai că ar vrea să