Descopăr cu stupoare, după douăzeci de ani în care ne-am strigat vehement dorinţa de a ne lepăda de comunism şi de tarele mentalităţii comuniste ca de Satana, că, deşi am renunţat la majoritatea formelor vechiului regim, fondul ideologiei totalitare ne-a afectat profund modul de gîndire şi de raportare la realitate. Cele patru decenii şi jumătate în care partidul unic a condus ţara pe culmile disperării au lăsat urme adînci nu doar la nivelul instituţiilor Statului, ci şi în mentalul colectiv: au distrus spiritul civic şi valoarea morală, au făcut ca libertatea să fie resimţită ca o povară, transformînd fiinţa umană din „trestie gînditoare“ în „animal domestic“, gata oricînd să răspundă la chemarea stăpînului. Trăind într-o lume a fricii intense în care spiritul de iniţiativă era considerat suspect, omul s-a dezvăţat să gîndească liber şi să ia decizii pe cont propriu, a încetat să-şi mai asume responsabilitatea faptelor sale şi şi-a pierdut, ireversibil, capacitatea de a distinge binele de rău. Nevoit să „se descurce“, de cele mai multe ori la limita legii, românul a început să-l dispreţuiască pe cel care, alegînd să respecte legea şi să se conducă după principii etice ferme, dă – în opinia lui – dovadă de „slăbiciune“. Confuzia morală odată instaurată, e nevoie de mai mult de douăzeci de ani pentru a reclădi valorile şi încrederea în instituţii. Şi e cu atît mai dificil, cu cît în România de azi a fi puternic înseamnă să fii cinic, şmecher, descurcăreţ capabil să „fentezi“ legislaţia (interpretînd-o după bunul plac), să ai tupeu cu carul şi, dacă ţi-o cere „cauza“, să poţi demonstra fără să clipeşti că albul e negru şi negrul e alb. Atrofierea simţului civic şi a fibrei noastre morale constituie, cred, unica explicaţie pentru resemnarea cu care ridicăm din umeri cînd vine vorba despre încălcarea legii. Într-o ţară în care Constituţia ocroteşte, dar nu garant