Nu sunt deloc un fan al westernurilor, ba dimpotrivă. Mă deranjează la ele clişeul, convenţia, făcătura.

Westernurile sunt un fel de „Legendele americane ale Olimpului", unde, în lipsa unor zei, este creată o întreagă mitologie în jurul figurii eroice a omului pe cal, cu puşcă la şa şi pistoale la brâu. Îl numim „cowboy" şi ni se pare că e cool, dar am vedea cât de ridicol e întreg demersul numai dacă am traduce acest cuvânt: „văcar". Cum vi se mai pare o mitologie care preamăreşte imaginea văcarului? Asta cu atât mai mult cu cât personajele pe care te îndeamnă să le admiri westernurile erau de fapt nişte fiinţe primitive, însetate doar de sânge şi de alcool - nişte animale, ce mai! Cei pe care-i vedem acum cosmetizaţi şi transformaţi în efigii cool, luate drept model de diferite mode, erau în realitate nişte inşi murdari, zdrenţăroşi şi plini de păduchi. Din fericire, filmul încă nu a ajuns să transmită şi mirosurile, dar, dacă ar fi fost aşa, Hollywoodul ar fi schimbat şi duhoarea de nesuportat a cowboy-lor cu un parfum bărbătesc care să înnebunească femeile.

În fine, nu am avut dintotdeauna idiosincrasii legate de western şi de manipularea la care mă supune acest gen de film. În copilărie eram, desigur, un împătimit al peliculelor cu cowboy. Urmăream cu aviditate schimburile de focuri, rapiditatea pistolarilor sau bătăile din saloon pentru a nu pierde nicio „fază tare" şi pentru a avea ce povesti, a doua zi, cu băieţii din faţa blocului. „Ai văzut cum i-a dat ăla un pumn de l-a făcut să-şi scuipe dinţii?" „Sau pe ăla care-şi scotea Coltul cât ai clipi şi‑i lua pe toţi prin surprindere?..." „Da, dar şi ăla care împuşca pe indieni unul după altul era tare!..." Şi cu toţii ne minunam şi visam să avem şi noi pinteni, pistoale la brâu şi un cal bun, care să ne poarte prin prerie. Pentru nostalgia faţă de acele discuţii din copilărie (pe care cred că to