Să fie oare doar o întâmplare faptul că Gabriel Liiceanu l-a întâlnit pe Mircea Ivănescu, împotriva oricărei aşteptări, după ce el însuşi a scris o carte în care fragmentele vieţii sunt puse sub lupa speculaţiei pentru a scoate la lumină necunoscutul ascuns în fulgerul clipei? Sunt întrebări la care am putea răspunde, poate, focalizând lentila biografică chiar asupra celui care a construit-o.
În Tübingen, pe malul drept al Neckarului, lângă un pâlc de sălcii, se află casa în care Hölderlin şi-a petrecut o bună parte a vieţii. Într-un turnuleţ cu vedere chiar spre fluviu, izolată, era camera poetului, pe care, generoşi, proprietarii i-o cedaseră în clipa în care au aflat că era internat în spitalul de nebuni din oraş. În acest turn de fildeş, nu ales de artist, ci mai degrabă impus de semenii săi, va fi scrisă una dintre cele mai frumoase poezii ale lumii. Un mare filosof al secolului trecut, care a meditat îndelung asupra vecinătăţii dintre gândire şi creaţia poetică, s-a lăsat ademenit de poezia acestuia şi mai ales de un vers anume, părând a defini însăşi condiţia umană: „Plin de merite / Însă în chip poetic locuieşte omul pe pământ“.
Asemenea cuvinte sună bizar în devălmăşia timpului nostru. Trăim într-o lume în care poezia pare a fi un gen depăşit. Cine se mai încumetă să scrie versuri? Cine le mai citeşte? Câteva volumaşe subţiri apar din când în când, însă chiar fragilitatea lor vine să ne spună că prea puţini mai au curajul să se aventureze pe teritoriul poeziei. Lucrurile nu au stat însă mereu astfel. Secolul XX a fost profund marcat de poezie. Chiar şi la noi, în plin totalitarism, de la jumătatea anilor ‘60 până spre anii ‘90, poezia a fost genul suveran. Instalarea poetului în turnul ei de fildeş a fost impusă atunci, cum ştim, din raţiuni ideologice, existenţa într-un sistem totalitar împingându-l pe scriitor către crear
