Se observă în romanul abundent, dar descentrat al lui Dumitru Radu Popescu o ezitare a romancierului. Dacă nu mai multe: între codul realist şi cel parabolic, apoi între cel parabolic şi cel fantastic; în fine, între o proză ce fotografiază (dintr-un anumit unghi ideologizant) realitatea zilelor noastre şi, pe de altă parte, una cu coeficient simbolic ridicat. Această pluralitate a codurilor şi registrelor utilizate ar fi putut reprezenta o calitate a cărţii, dacă autorul ne-ar fi dat sentimentul că o controlează şi o modulează creator. Dar confuzia planurilor şi amestecul lumilor sunt mai degrabă mijloace de ieşire din câte un impas narativ. Când logica alternării secvenţelor şi cursivitatea desfăşurării unui fir epic întâmpină obstacole sau prezintă simptome de epuizare, prozatorul intervine - în nouă cazuri din zece - în exces, depanând maşinăria greoaie a romanului prin complicarea complicaţiilor.

Frecvente sunt dialogurile dintre personaje, fără vreo funcţie caracterizantă, dezlânate şi incoerente într-un mod "oportun". Sătenii din Întoarcerea tatălui risipitor apar ca nişte filozofi ai istoriei şi ai culturii. Poliţistul Ioanea Păsulii lucrează la o teză de masterat despre Ulise, coordonată de profesorul Zeze Puţintelea (zis Poponeţea). Autopsierul de la Morgă, Sebastian Tufiş, visează să facă filme cu "adevărul convex". Vinerica-Venerica Simionescu, fostă Capdeiepure, este Pitia din Cioromârda, în timp ce doctoriţa Ruxandra pictează şi explică doct tablouri abstracte. Din această schemă deopotrivă parabolică şi parodică a istoriei contemporane, realitatea cotidiană a României nu poate apărea decât refractată, distorsionată. Naraţiunea "browniană", despre care se vorbeşte înspre finalul romanului, ar fi astfel "cea mai adecvată oglindire a zilei de azi". În cuvintele Filofteiei Năsturel, "tâmpeniile mele, absurdităţile... pe care le-am spus n-ar fi p