Decalogul pe scenă: cele Zece Porunci, ca punct de plecare, și „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești“, ca pretext pentru scuturarea miturilor naționaliste maghiare. Teatru verbatim despre atacurile armate împotriva țiganilor din Ungaria și adevărate „dezmățuri“ scenice marca fraților Mohácsi, cu János Vítez în prim-plan. Anul acesta, Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Budapesta a avut ca temă teatrul documentar – iar pentru că vechea criză și noul guvern de dreapta au zguduit serios mecanismele de finanțare culturală din Ungaria, programul evenimentului a fost în proporție de 90% unul național (excepția: Declar pe propria răspundere de Alina Șerban și David Schwartz). Începînd cu finalul, spectacolul lui Márton Kovács, István și János Mohácsi, regizat de cel din urmă la Sala Mare a Naționalului din Budapesta, are un titlu lung – We live but once or Beyond the sea fades into nothingness – și criptic după obicei (producția acelorași frați Mohácsi care lua în discuție revoluția din 1956, la aniversarea a 50 de ani, se numea 56/06). Primul mare spectacol „de actualitate“ al Naționalului după atacurile extremiste la adresa directorului Róbert Alföldi, We live but once… pornește de la o istorie reală – cea a unor țărani trimiși de sovietici în Siberia, imediat după Al Doilea Război Mondial (în 1946, mai exact); în timp ce prezentau o punere în scenă a poemului național al lui Sándor Petöfi, János Vítez (Ion cel Viteaz, cum ar veni), soldații Armatei Roșii (caracterizați, evident, prin avîntul bahic și faimosul Davai ceas) se reped pe scenă să violeze actrițele, sătenii sar să-i bată și cîțiva sînt expediați, ca exemplu, în lagăr. Prima parte e o reconstrucție liberă a acestui episod documentar/documentat, în stilul dinamic, comic-grotesc pînă la absurd, al Mohácsilor, în timp ce ultimul act (spectacolul are trei părți și două pauze) e plasat în