Mă simt amuşinat, mârâit, pândit, lătrat de o haită de lupi tineri. S-a întâmplat să-l ciupesc, nici măcar muşc, pe unul de-al lor. De-al lupilor. Şi, de-odată, ca la un semn, de fapt nu „ca la”, ci „la” un semn, haita s-a dezlănţuit, a sărit cu botul spre organele mele vitale.

Fiorul de scârbă pe care l-am simţit a fost unul vechi provenit dintr-o asemănare cu o situaţie pe care o uitasem. Şi, care mi se părea dispărută, revolută.

Am avut sentimentul acela pe care, pe vremuri nu demult trecute, în anumite circumstaţe se spunea că „întregul popor face zid în jurul Conducătorului iubit”. Ziarul ”Scânteia” era plin cu textele scrisorilor de solidaritate şi prinos de recunoştinţă faţă de iubitul conducător venite de pe tot întinsul patriei. Totul dirijat, manipulat magistral de un aparat stufos dar sănătos, care lucra pe principiul stupului de albine.

Credeam că am scăpat de chestia asta. Măcar că, atunci gaşca de golani limbişti se numea ”organizaţie”. Acum e doar o gaşcă. De meschine interese. O haită de lupi tineri, famelici care mă latră, fiindcă a fost asmuţită. Nimeni, dintre lătrăi – folkişti cu ceva nume - culmea, nu-mi opune vreun argument, o polemică logică, o contrazicere raţională. Ei doar îşi exprimă „profunda indignare” - alt termen de serviciu grotesc. Înjură. Haita asmuţită.

Totul a plecat de la un termen emis de subsemnatul într-o cronică amplă dedicată unor evenimente folk din anul acesta. Era un adverb nominativ dedicat unui mic abuz de bun-simţ. Nominatul a luat foc. Ori s-a făcut că ia. De fapt a ştiut să exploateze publicitar momentul. Şi-a pus la lucru maşina de lătrători, lupi, câini, jevruţe limbuşitoare, lângă care au picat şi căţei aflători pe uliţă. Şi s-a victimizat de ziceai că se termină folkul. Se duce pe apa Prutului, bre.

Trebuie să-mi cer scuze. Fiindcă un timp am crezut că am de-a face cu o grupare. Artis