Casele, azi, sînt departe de ceea ce noi, copiii mai bătrîni ai blocurilor socialiste, înţelegeam, cu vreo două decenii în urmă, despre ele. Un apartament de bloc de atunci era suficient să aibă trei camere, dacă se poate, decomandate, într-o zonă "bună" (şi aici lucrurile sînt relative, pentru că anterior-menţionatul calificativ se putea referi ori la zonele apropiate de un mijloc de transport sau altul, ori la cele verzi, şi nu neapărat la cele centrale...). Modificările, de tipul spargerea vreunui perete, erau rarităţi şi considerate ceva de lux, pe care puţini şi le puteau permite. Nu neapărat financiar, dar şi ca exerciţiu de imaginaţie şi de ieşire din monotonia standardului unic. Abia la cîţiva ani după ’89, oamenii au luat în calcul posibilitatea tranformărilor şi ideea de diferenţiere ca atare. Desigur, nu într-un mod radical, ci, la început cu timiditate: cele mai multe deosebiri se manifestau în culorile şi calitatea gresiei, faianţei, parchetului sau lămpilor alese. Sau în felul mobilei comandate. De multe ori însă, nici acestea nu erau radical diferite, ci doar variaţiuni pornind de la aceleaşi modele de bază, disponibile în cele cîteva magazine de "amenajări interioare" sau în inventarul, şi el destul de modest, al meşterilor creatori de mobilă.

Nici acum situaţia nu cred că e cu totul alta: în sensul că imaginaţia casnică nu a luat avînturi nebănuite pe scară largă, dar, în orice caz, s-a mai diferenţiat, sub influenţa diverselor cataloage de specialitate şi a noutăţilor de prin străinătăţuri; precum şi a unui început de cultură a amenajărilor casnice, pe care cei interesaţi şi-o formează fie sub patronajul iniţiaţilor (specialiştii în decoraţiuni interioare), fie prin apariţia unui simţ artistic personal, în urma contactului cu diverse locuinţe "artistic" amenjate, cît şi cu obiecte de artă mai vechi, disponibile în anticariate sau la lici