Nu va fi un an uşor. Toţi marii jucători ştiau deja asta, s-au pregătit să acţioneze, ştiu ce cărţi pot alinia pe masă în formulele minimale sau maximale de licitaţie.

Necunoscuta este nu câţi se doresc a fi la masa la care, destul de probabil în acest an 2013, se vor rearanja unele dintre spaţiile majore de putere pe plan mondial, ci câţi dispun de atuurile necesare pentru a fi admişi. Şi, desigur, perspectiva este incertă deoarece nimeni nu poate să spună cât vor rezista formulele actuale de alianţe, cum se vor restructura sau adapta cele existente, ce altele noi se vor lega, uneori extrem de surprinzătoare.

Contextul este cel al unei crize globale care a acutizat decalajele pe axele tradiţionale, Nord-Sud şi Est-Vest, dar a şi arătat foarte clar lipsa de soluţii alternatiuve globale. Ceea ce a funcţionat (sau a deschis măcar o speranţă că lucrurile ar putea merge mai bine) sunt doar rezolvările regionale sau în spaţiul unor alianţe tradiţionale care încearcă să-şi salveze nucleul de putere, cel mai bun exemplu fiind Uniunea Europeană şi efortul de supravieţuire centrat pe ţările din zona Euro.

În acelaşi timp, conştientizarea acestei stări de fapt a dus la forţarea apariţiei sau consolidării mecanismelor de alianţă existente în Asia şi America de Sud, odată cu definirea următoarelor ţinte majore ale tuturor negocierilor, investiţiilor, tensiunilor sau conflictelor din 2013: penetrarea şi apoi asigurarea controlului din ce în ce mai concentrat şi vizibil asupra zonelor care deţin rezerve de gaze şi petrol, a celor unde se găsesc materii prime strategice şi a terenurilor agricole fertile şi punctelor de alimentare cu apă.

SUA se confruntă cu atâtea probleme economice interne încât, în afara unui caz extrem, nu se va mai angaja rapid într-o aventură de durată în Orientul Mijlociu, mai ales că se apropie de punctul în care a depăşit dependenţa