Ar fi tare caraghios ca şi în lumea spiritului alergiile să se manifeste la fel de vizibil ca acelea de care e responsabil trupul nostru. Aşa cum unora căpşunile le provoacă urticarie sau cum aerul îmbibat de polen îi face pe alţii să nu se mai poată opri din strănutat, ia închipuie-ţi ce-ar fi dacă un anumit tip de discurs ţi-ar da mîncărimi insuportabile, dacă la stilul nu ştiu cui ai avea, automat, rhume des foins sau dacă, atunci cînd cutare profesor începe o demonstraţie, tu ar trebuie să înghiţi pe ascuns o pastilă de Tavegyl. Şi asta să ţi se întîmple numai ţie. Ce să mai spunem de simptomele neidentificate: să mergi pe la medici alergologi, să înceapă cu testele punîndu-ţi în faţă un teanc de gazete de toate orientările, apoi cîte o mostră din fiecare tip de promisiune electorală sau o listă cu greşelile gramaticale ale parlamentarilor şi să speraţi împreună - tu şi medicul - că găsiţi cauza şi remediul. Nu ştiu dacă e bine sau e rău că idiosincrasiile noastre intelectuale sînt mai ascunse decît cele fizice. Presupun că ele ne provoacă un fel de mîncărimi mentale - îţi aminteşti versul lui Arghezi: "Mi-e sufletul bolnav de rîie" -, un fel de roşeaţă cerebrală care nu trece decît atunci cînd dispare şi cauza. Cum să te scarpini pînă la sînge atunci cînd te dor şi te irită gîndurile ? Multe pamflete, scrisori deschise, replici, articole polemice aşa se explică, prin asemenea tulburări. Acum, ca să nu zici că evit

să-ţi dezvălui idiosincrasiile personale, iată o listă aproape completă a celor pe care am putut să mi le identific şi care mă fac să mă simt rău în felul pe care ţi l-am descris: fac alergie la fanatism, la intoleranţă, la prostia agresivă, la prostia vicleană (dar nu mă deranjează neştiinţa, pentru că e oricînd remediabilă), la cei care fac pe proştii dar nu sînt, la cei care fac pe deştepţii dar nu sînt, la vînătorii de greşeli şi la